Ion Iliescu, fost președinte al României și figură marcantă a tranziției post-comuniste, a murit marți, 5 august, la vârsta de 95 de ani, la Spitalul Clinic de Urgență „Agrippa Ionescu”, unde era internat din 9 iunie. Suferea de o formă de cancer pulmonar și a fost supus de două ori unor intervenții chirurgicale după internarea la Spitalul SRI. Născut la 3 martie 1930, Iliescu a fost primul șef al statului după Revoluția din 1989, conducând România în trei mandate succesive (1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004). În ultimii ani, aparițiile sale publice au fost rare, limitându-se la mesaje pe blog cu ocazii comemorative sau festive. Considerat arhitect al tranziției de la comunism la democrație, a rămas o personalitate definitorie pentru istoria recentă a țării.
În ultimele zile, starea de sănătate a lui Ion Iliescu se deteriorase accentuat. Fostul președinte fusese internat de urgență la secția de terapie intensivă a Spitalului „Prof. Dr. Agrippa Ionescu” (spital al SRI) din București, acuzând dificultăți respiratorii și complicații cardiovasculare. Potrivit unui comunicat oficial al SRI, Iliescu s-a prezentat la spital „cu o stare generală alterată” de o simptomatologie respiratorie și a fost internat sub supraveghere medicală de specialitate. Deși medicii anunțaseră inițial că starea lui era stabilă, vârsta înaintată și afecțiunile cronice (inclusiv cardiace) ale fostului președinte făceau ca prognosticul să fie rezervat. Ion Iliescu nu mai fusese văzut în public de câțiva ani, apropiații săi dezvăluind că el suferea de multiple probleme de sănătate.
Ascensiunea după Revoluția din 1989
Ion Iliescu și-a făcut intrarea decisivă pe scena politică în timpul Revoluției din decembrie 1989. În haosul creat după prăbușirea regimului Ceaușescu, el a preluat conducerea nou-formatului Consiliu al Frontului Salvării Naționale (CFSN), organismul provizoriu care a preluat puterea în stat. Iliescu era un fost membru al Partidului Comunist Român care, deși fusese cândva privit ca un protejat al lui Nicolae Ceaușescu, fusese marginalizat în anii ’70 din cauza neînțelegerilor cu regimul. Alături de alți disidenți politici, el a format Frontul Salvării Naționale, cu sprijinul unor elemente din Armată, și s-a impus rapid ca lider al noii puteri provizorii.
La 20 mai 1990, Ion Iliescu a fost ales președinte al României în cadrul primelor alegeri libere de după căderea comunismului, obținând o victorie categorică (singurele alegeri prezidențiale desfășurate într-un singur tur). În anii următori, sub conducerea sa au fost înființate instituțiile democratice de bază ale statului. O nouă Constituție a fost elaborată și aprobată prin referendum în 1991, punând bazele cadrului politic postcomunist. În 1992, având deja un mandat scurt în spate, Iliescu a câștigat din nou alegerile prezidențiale (primul scrutin sub noua Constituție), obținând al doilea mandat cu 61% din voturi în turul al doilea. El a rămas la conducerea țării până în 1996, când a cedat puterea după ce a pierdut alegerile în fața candidatului opoziției, Emil Constantinescu. După o perioadă în opoziție (1996-2000), Iliescu a revenit în funcția supremă în stat, câștigând un al treilea mandat prezidențial în urma alegerilor din 2000.
În timpul ultimului său mandat la Palatul Cotroceni (2000-2004), România a înregistrat progrese majore pe plan extern. Țara a aderat oficial la NATO în 2004 și a finalizat negocierile de aderare la Uniunea Europeană, pregătind drumul pentru integrarea în UE. De asemenea, administrația Iliescu a inițiat o serie de reforme economice și sociale menite să stabilizeze economia de tranziție. La finalul anului 2004, Ion Iliescu s-a retras din funcția de președinte, respectând limita de două mandate prevăzută de Constituție, însă a continuat o vreme activitatea politică în calitate de senator și președinte de onoare al PSD.
Controverse și rol istoric
Numele lui Ion Iliescu a fost asociat și cu numeroase controverse, care au nuanțat percepția publică asupra rolului său istoric. Cea mai gravă acuzație la adresa sa privește Mineriadele de la începutul anilor ’90 – episoade violente în care muncitori mineri din Valea Jiului au fost aduși la București pentru a înăbuși demonstrațiile anticomuniste. Încă din ianuarie 1990, pe fondul protestelor din Piața Universității, Iliescu a făcut apel la „clasele muncitoare” să apere noul regim de pretinsele elemente „extremiste” care ar încerca destabilizarea țării. Acest apel a dus la prima intervenție a minerilor în Capitală, soldată cu bătăi și arestări ale protestatarilor pro-democrație. Câteva luni mai târziu, între 13 și 15 iunie 1990, o nouă Mineriadă a avut loc în București: manifestația maraton din Piața Universității a fost înăbușită brutal, rezultând numeroși răniți și pagube, eveniment care a afectat grav imaginea României în lume. În septembrie 1991, o altă descindere violentă a minerilor în Capitală a provocat haos și a forțat demisia Guvernului condus de Petre Roman.
Abia la distanță de aproape trei decenii, autoritățile judiciare au pus sub acuzare aceste fapte. În iunie 2017, Ion Iliescu a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, alături de alți foști oficiali ai regimului de atunci. De asemenea, în aprilie 2019, Parchetul Militar l-a inculpat pe Iliescu în dosarul Revoluției din 1989, sub acuzația că, în calitate de factor de decizie post-22 decembrie 1989, a contribuit la instaurarea unei „psihoze a terorismului” care a dus la numeroase victime în haosul de după fuga lui Ceaușescu. Aceste procese au fost însă marcate de întârzieri și dispute procedurale; la momentul decesului său, ele nu erau încă finalizate, fiind restituite și reluate de mai multe ori de instanțe.
Printre controversele asociate numelui lui Iliescu se numără și deciziile de clemență luate în primii ani post-revoluționari. În ianuarie 1990, în calitate de președinte al CFSN, el a semnat un decret-lege de amnistie pentru pedepsele de până la 3 ani închisoare, măsură care a avut ca efect eliberarea unor persoane ce fuseseră implicate în represiunea Revoluției. Ulterior, în timpul mandatelor sale, Iliescu a grațiat sau decorat anumite figuri controversate (inclusiv foști demnitari comuniști și naționaliști extremiști), gesturi criticate de societatea civilă la vremea respectivă. O altă dispută notabilă a fost legată de presupusele sale conexiuni cu KGB-ul sovietic: deși în anii ’90 au apărut în presa locală și internațională acuzații că Ion Iliescu ar fi fost agent influențat de Moscova, el a respins ferm aceste speculații drept neadevărate.
Cu bune și rele, Ion Iliescu rămâne una dintre personalitățile definitorii ale politicii românești postdecembriste. Pentru susținătorii săi, Iliescu a reprezentat un factor de stabilitate și o tranziție relativ pașnică către democrație într-o perioadă turbulentă. Pentru criticii săi însă, el a simbolizat perpetuarea vechilor structuri de putere și o întârziere a reformelor profunde, umbrită de violențele și deciziile controversate din timpul mandatului. Cert este că prin dispariția lui Ion Iliescu se încheie un capitol important din istoria recentă a României – cel al liderilor formați politic în epoca comunistă și care au preluat frâiele țării în 1989, influențând decisiv direcția în care aceasta avea să se îndrepte.
