Ion Iliescu, fost activist de partid şi nomenclaturist comunist întors de la studii în URSS, a devenit brusc figura-cheie după fuga lui Ceaușescu. El a insistat că decembrie 1989 a fost „o revoluţie veritabilă, o revoltă populară” și nu „confiscată” de nimeni, spunând: „Revoluție confiscată? Asta e o prostie… Revoluția română a fost una radicală… Eu am venit pe valul Revoluției, revoluția nu a fost generată de oameni ca mine”.
În ziua de 22 decembrie, după fugă, Iliescu – pe atunci director al Editurii Tehnice – a apărut la televizor în calitate de lider al viitorului puterii, cu sprijinul unor generali de rang înalt. Astfel, ascultând apelurile generalului Nicolae Militaru la TVR, Iliescu a părăsit sediul Editurii Tehnice și s-a dus la Ministerul Apărării, unde cu ajutorul ministrului Victor Stănculescu a obținut susținerea comandamentelor militare. Abia după aceste asigurări a apărut la Televiziunea Română, acuzând regimul comunist că „a întinat idealurile socialismului” și convocând un miting al „oamenilor de bine” în fața CC al PCR. În acea după-amiază, foștii comuniști din FSN, sub conducerea lui Iliescu, s-au retras la sediul central al partidului unde au „umplut vidul de putere” rămas după prăbușirea lui Ceaușescu. În acest grup conspirativ se numărau, după cum subliniază istoricul Marius Oprea, foști activişti şi ofiţeri marginalizaţi de Ceauşescu (Militaru, Magureanu ş.a.), care erau pregătiți să preia conducerea ţării. Din stenograma întâlnirii reiese că Iliescu propunea ca „Frontul Salvării Naționale” să preia structurile puterii locale şi să garanteze funcţionarea instituţiilor statului, fără niciun cuvânt despre introducerea pluralismului politic.
În cele câteva zile care au urmat, Iliescu a devenit președinte al CFSN, a anunțat reorganizări administrative şi, împreună cu colegii săi, a pregătit noile cadre guvernamentale. Execuția lui Nicolae și Elena Ceaușescu, realizată la 25 decembrie de un tribunal militar, a fost acceptată de FSN ca încheiere definitivă a epocii comuniste. Iliescu a explicat ulterior că ar fi preferat un proces public „normal” pentru dictatori, dar că a fost nevoit să grăbească sentința „pentru că mureau oameni” dacă s-ar fi prelungit procedurile judiciare.
Controverse post-decembriste
După Revoluţie, rolul lui Iliescu a rămas controversat. Lovitură de stat? Unii analişti afirmă că preluarea puterii de Iliescu și FSN a fost de fapt o preluare neconstituțională. Criticii notează că FSN a fost format în mare parte din foşti activişti PCR şi foşti securişti, ceea ce a stârnit îndoieli asupra revoluției. De pildă, Marius Oprea arată că Iliescu făcea parte dintr-un grup conspirativ „filo-sovietic” care urma să preia puterea, „umplând vidul de putere creat de revoluția anticomunistă” din 22 decembrie. În stenograma întâlnirii se poate citi cum Iliescu lansa ideea unui „Front al Salvării Naționale” care să preia întregul aparat administrativ fără mențiune de pluralism, fapt contestat chiar în acea şedinţă: o voce protestează „Salvare nu e bine… ține de lovitura de stat”. Astfel, mulți revoluționari consideră că FSN a „capturat” revoluția, transformând-o într-o continuare a vechiului regim sub o nouă formă.
Numărul victimelor. Există dezbateri și despre bilanțul real al victimelor din decembrie 1989. Rechizitoriul militar revizuit afirmă că, sub efectul „psihozei teroriste” induse în public, între 22–30 decembrie au murit 857 de persoane și au fost rănite 2.382, consecință a unei lupte fratricide. Procurorii mai susțin că au fost trase 12.600.000 de cartușe pe teritoriul ţării în acele zile, şi că psihoza indusă dezinformărilor în masă a cauzat peste 1.000 de decese. Cifrele exacte sunt însă disputate: bilanțul oficial total pentru întreaga revoluție (16–25 dec.) este de circa 1.116 morți, dar unii susțin că multe victime (inclusiv minori şi răniţi grav) au fost consemnate separat, iar numărul real ar putea fi mai mare.
Psihoza teroriștilor. Un alt aspect controversat este strategia informațională a FSN pe canalele de stat. În discursurile sale la TVR, Iliescu a accentuat ideea că au rămas grupări de „teroriști” ce încă amenințau Revoluția. Astfel, la 22 decembrie, ora 19:30, el anunța că „o grupă din unitățile securității… a început să tragă asupra cetățenilor” și că acestea erau ultimele convulsii ale „fiareii” Ceaușescu, îndemnând armata să „lichideze nucleul de sinucigași” rămas. Mulți experți consideră însă că acest mesaj a fost exagerat: anchetele militare nu au găsit probe ale unui atac organizat de trupele Securității împotriva revoluționarilor, iar rechizitoriul consemnează că dezinformarea din decembrie a fost „unică în istoria națională” şi a generat numeroase focuri de armă aleatorii între militari și civili. În consecință, unii istorici şi jurnalişti susţin că discursul despre teroriștii lui Ceaușescu a fost folosit pentru a justifica măsurile stricte și ascensiunea FSN.
Formarea FSN și reacțiile inițiale
Consiliul Frontului Salvării Naționale (FSN) – sau CPUN – a fost anunțat în seara de 22 decembrie, ca organ provizoriu condus de Ion Iliescu. Organul acesta avea să preia „toată puterea” conform planurilor inițiale, inclusiv controlul televiziunii și instituțiilor de stat. Însă institul noului regim nu a fost acceptat deplin de populație. Revoluționarii veniţi la Bucureşti scandau „Fără comuniști!” chiar în timpul primei încercări a lui Iliescu de a lua cuvântul în Piaţa Palatului, semn că mulți nu vroiau ca foști activişti comuniști să rămână la conducere. În Timișoara, localnicii care declanșaseră protestele inițiale au criticat la rândul lor FSN-ul. În martie 1990, timișorenii au redactat „Proclamația de la Timișoara”, un program în 13 puncte care cerea, printre altele, excluderea foștilor comuniști și securiști din politică pe termen lung. Ei au denunțat explicit FSN-ul drept „partid clientelar format din nucleul foștilor activiști ai PCR și ai fostei Securități”. Punctul 8 al Proclamaţiei prevedea interzicerea foștilor comuniști și securişti de a candida pentru primele trei legislaturi postrevoluționare, iar toate revendicările Proclamației au fost respinse de puterea condusă de Iliescu. Aceste reacţii iniţiale au arătat că mulți români își doreau o reformă radicală – nu doar o schimbare de nume sub conducerea aceleiași nomenclaturi.
Anchete judiciar-politice și interpretări istorice
În ultimii ani, „Dosarul Revoluției” a fost redeschis de justiție. În 2019, Iliescu și alți lideri FSN au fost inculpaţi pentru crime contra umanităţii, acuzați că ar fi orchestrat planul de „dezinformare” pe TVR. Cu toate acestea, ICCJ a respins de două ori rechizitoriul – ultima decizie din septembrie 2024 fiind definitivă – din rațiuni procedurale. În motivarea din 2024, ÎCCJ confirmă că Iliescu era acuzat că, în 22–30 decembrie 1989, „şi-a asumat operaţiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice” desfăşurată de militari, generând psihoza teroristă care a cauzat 857 de morţi în acea perioadă. Totuși, judecătorii au cerut completarea rechizitoriului, reproșând procurorilor că nu au detaliat suficient acuzațiile împotriva lui Iliescu.
Documentele de arhivă şi investigaţiile istorice continuă să fie analizate pentru a evalua implicarea lui Iliescu și a colaboratorilor săi. Dosarul Revoluției relevă, în punctare, că după 22 decembrie 1989 puterea a fost „acaparată de o minoritate politico-militară (grupul Iliescu)” şi că deciziile majore au fost luate „exclusiv de grupul de decizie” al CFSN. Istorici precum Marius Oprea au insistat că Iliescu și apropiații săi, deși se prezentau inițial ca reformatori, proveneau în mare parte din nomenclatura veche și lucrau sub semnul orientării pro-sovietice. În contrast, Iliescu însuși a refuzat caracterizarea loviturii de stat, subliniind că decembrie 1989 a fost o transformare „revoluționară” reală, bazată pe voința populară. Pe scurt, cercetările recente confirmă că momentul Revoluției a fost foarte complex şi rămâne subiect de dezbateri. Datele documentare – stenograme, rechizitorii, rapoarte de arhivă – arată că rolul lui Iliescu a fost unul central, însă interpretarea acestui rol diferă încă în funcţie de judecata istorică şi politică a fiecărui observator.
