La prima vedere, numele lui Michelangelo Buonarroti evocă marile capodopere ale Renașterii – de la bolta pictată a Capelei Sixtine la sculpturile nemuritoare Pietà și David. Geniul său artistic a fost atât de copleșitor, încât contemporanii îl numeau „divinul Michelangelo”. Dar dincolo de aura legendară de geniu aproape supraomeneasc, Michelangelo a fost o persoană reală, cu defecte, anxietăți, pasiuni ascunse și conflicte aprinse. Viața lui, demnă de un roman, a însemnat nu doar triumfuri artistice, ci și suferințe personale și excentricități uimitoare.
Copilărie între piatră și privilegiu
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut pe 6 martie 1475, într-un mic sat toscan numit Caprese, unde tatăl său era funcționar temporar al guvernului florentin. Familia Buonarroti avusese rang de mică nobilime locală, însă decăzuse financiar până la nașterea sa. Mama lui Michelangelo s-a îmbolnăvit și a murit când el avea doar șase ani, astfel că băiatul a fost dat în grija unei doici din satul pietrarilor din Settignano. Legenda spune că, mai târziu, Michelangelo glumea amar că a supt „lapte cu praf de marmură” de la doica sa, soția unui tăietor de piatră, de unde și dragostea lui precoce pentru sculptură. Deși provenea dintr-un neam cu pretenții aristocratice, destinul lui Michelangelo avea să-l poarte spre o meserie pe care tatăl său Lodovico o considera sub demnitatea familiei.
În anii de școală, tânărul Michelangelo nu a fost un elev sârguincios la materiile obișnuite – pasiunea lui reală era să deseneze și să copieze imagini din biserici. La 13 ani, după multă stăruință, a reușit să-și înfrunte tatăl și să devină ucenicul pictorului Domenico Ghirlandaio, unul dintre cei mai renumiți artiști din Florența vremii, relatează Britannica. Ucenicia a fost, însă, scurtă: deși contractul era pe trei ani, Michelangelo a părăsit atelierul după numai un an, considerând – potrivit biografului Ascanio Condivi – că nu mai are ce învăța acolo. Extraordinar de talentat și ambițios, adolescentul a intrat sub protecția lui Lorenzo de’ Medici, supranumit „Magnificul”, conducătorul Florenței și mare patron al artelor. În curtea palatului Medici, micul Michelangelo s-a trezit înconjurat de intelectuali umaniști, poeți și savanți, având acces direct la o bogată colecție de sculpturi antice aparținând familiei Medici. Sub îndrumarea lui Lorenzo și a curatorului colecției, sculptorul Bertoldo di Giovanni, tânărul a studiat cu nesaț frumusețea trupurilor greco-romane de marmură, copiindu-le și însușindu-și secretele proporțiilor clasice.
Citește și: Cum a reușit o legumă să-l ucidă pe cel mai mare matematician al timpurilor. O banală fasole l-a pus pe Pitagora să aleagă între viață și moarte
Se spune că Michelangelo a fost un perfecționist încă din tinerețe. Două dintre primele sale lucrări de sculptură care s-au păstrat – basorelieful „Madona la scară” (Madonna della Scala) și compoziția „Lupta centaurilor” – au fost realizate pe când nu împlinise 17 ani, sub patronajul Medici. Dacă delicata Madonă în relief plat reflectă influența sculptorilor florentini ai generației anterioare, energica „Luptă a centaurilor” (circa 1492) anticipează forța și dinamismul ce aveau să devină marca lui Michelangelo. În același timp, episodul violenței din acea perioadă i-a lăsat artistului un „semn” fizic pentru toată viața: într-o încăierare de atelier, un coleg gelos (Pietro Torrigiano) l-a lovit puternic și i-a fracturat nasul tânărului Michelangelo – de aici, inconfundabilul nas turtit pe care îl vedem în portretele sale.
Prăbușirea politicã a Medicilor în 1494 l-a prins pe Michelangelo în vâltoarea evenimentelor. Familia sa adoptivă a fost exilată din Florența, iar artistul de doar 19 ani a plecat și el din oraș pentru a-și căuta norocul în altă parte. După o scurtă ședere la Veneția, Michelangelo a ajuns la Bologna, unde a primit o comandă neobișnuită: să sculpteze ultimele figurine lipsă de pe mormântul monumental al Sfântului Dominic. Aici, departe de efervescența Florenței, tânărul și-a perfecționat stilul, studiind și operele sculptorului gotic Jacopo della Quercia din Basilica San Petronio. Dar Florența îl chema înapoi: stabilizarea temporară a Republicii l-a adus pe Michelangelo acasă la finele anului 1495.
Chiar dacă noile autorități nu i-au dat imediat comenzi, el a continuat să lucreze pe cont propriu. În această perioadă a creat o statuie de Hercule, astăzi pierdută, și un Cupido adormit în mărime naturală. Ultima lucrare avea să devină protagonista unei escrocherii artistice ce i-a propulsat cariera: la sugestia unui protector din familia Medici, Michelangelo a „învechit” deliberat statuia lui Cupidon ca să pară o relicvă romană îngropată, care apoi a fost vândută cu preț mare unui cardinal la Roma. Cumpărătorul, Cardinalul Riario, și-a dat seama în scurt timp că a fost înșelat – dar a fost atât de impresionat de calitatea lucrării, încât în loc să se mânie, l-a invitat pe genialul falsificator la Roma. Astfel, în 1496, la doar 21 de ani, Michelangelo Buonarroti sosea pentru prima dată în Cetatea Eternă, pregătit să-și măsoare talentul cu marile provocări ale epocii.
Ascensiunea unui virtuoz: de la Pietà la David
Roma s-a dovedit scena perfectă pentru geniul tânărului florentin. La scurt timp după sosire, Michelangelo a sculptat un Bacchus în mărime naturală, zeul vinului reprezentat șovăielnic, beat, însoțit de un satir – o lucrare îndrăzneață care, însă, i-a descumpănit pe patronii săi conservatori și a fost refuzată de cardinalul care o comandase. Dezamăgirea a fost de scurtă durată, căci în 1498 artistul a primit o comandă care avea să-i asigure nemurirea: o sculptură pietà (o Fecioară îndurerată cu trupul lui Hristos mort). Pietà realizată de Michelangelo dintr-un singur bloc de marmură de Carrara a uimit Roma la dezvelirea sa în 1499 – nimeni nu mai văzuse marmura „îmblânzită” cu atâta finețe încât să pară carne și țesătură reală. Avea doar 24 de ani când a încheiat această capodoperă incredibil de matură. În fața Pietài, contemporanii au rostit cuvântul „miracol”, iar un artist rival chiar ar fi pretins că lucrarea e prea desăvârșită ca să fie a unui tânăr necunoscut. Uluit să-și vadă munca atribuită altcuiva, Michelangelo și-a gravat numele pe panglica de pe pieptul Fecioarei Maria – singura dată când și-a semnat o operă – ca să nu existe dubii cui aparține creația. Ulterior a regretat acest gest de orgoliu, jurând că nu va mai semna nimic vreodată, însă dovada triumfului său rămăsese pentru posteritate.
Succesul extraordinar obținut la Roma l-a transformat peste noapte într-un artist căutat. Revenit în Florența natală în 1501, Michelangelo a primit imediat o provocare pe măsura reputației: să sculpteze un David colosal pentru catedrala orașului. Blocul masiv de marmură fusese abandonat de alți doi sculptori înaintea lui, fiind considerat imposibil de folosit – plin de fisuri și extrem de subțire. Totuși, Michelangelo a văzut „îngerul în piatră” și s-a apucat să cioplească zi și noapte. Timp de peste doi ani, a lucrat cu înverșunare asupra gigantului de peste 5 metri înălțime, dormind și mâncând rareori. Când David a fost dezvăluit în 1504, florentinii au rămas fără cuvinte: statuia era de o frumusețe și o expresivitate fără precedent, un simbol al curajului și libertății republicane. La doar 29 de ani, Michelangelo devenise deja o legendă vie – un rockstar al Renașterii, dacă putem spune așa.
Citește și: Ziua Brâncuși. Povestea sculptorului care a mers 2.000 de km pe jos până la Paris pentru a-și îndeplini visul
Interesant este că instalarea lui David în piața publică a Florenței l-a adus pe Michelangelo față în față cu un alt geniu al vremii, Leonardo da Vinci. Se povestește că amândoi au fost cooptați într-un comitet care decidea amplasarea statuii, iar Leonardo – cu peste 20 de ani mai în vârstă – ar fi schițat în joacă o variantă de poziționare a lui David, desenând chiar și un mic soldat roman alături, ca o sugestie ironică. Era un prim foc de avertisment într-o rivalitate artistică ce avea să mocnească în anii următori. Florența devenise, pentru o perioadă scurtă, suficient de mică pentru orgoliile a doi titani: Leonardo, maestrul consacrat al generației anterioare, și Michelangelo, tânărul fenomen care cucerea lumea artei.
Rivalități artistice: Michelangelo vs. Leonardo (și Raphael)
În efervescenta Florență de la începutul anilor 1500, coliziunea orgoliilor dintre Michelangelo și Leonardo da Vinci era aproape inevitabilă. Cei doi aveau personalități și viziuni artistice foarte diferite. Leonardo, la peste 50 de ani, era faimos pentru farmecul său personal, erudiția vastă și experiența de curtean elegant – dar și pentru faptul că lăsa uneori lucrări neterminate. Michelangelo, abia trecut de 25 de ani, era introvertit, aspru și obsesiv, cu o etică a muncii aproape maniacală. Nu e de mirare că nu s-au înghițit reciproc. O anecdotă celebră îi surprinde într-o dispută publică: într-o zi, pe străzile Florenței, Leonardo discuta cu un grup de tineri despre un pasaj dificil din Dante, când Michelangelo a fost invitat să intervină. Simțind o capcană, acesta i-a repezit cu sarcasm pe toți, spunând ceva de genul „Explicați-l voi – sau poate domnul Leonardo, care n-a fost în stare să toarne în bronz un cal uriaș, vă poate lămuri!”. Aluzia îl viza direct pe Leonardo, care abandonase un faimos proiect de statuie ecvestră la Milano. Replica a căzut ca un trăsnet – se spune că Leonardo a plecat în tăcere, roșu la față, rușinat de insolența juniorului. Scena ilustrează perfect tensiunea dintre ei: Michelangelo îi disprețuia pe artiștii care nu își duceau lucrările la bun sfârșit, iar Leonardo nu suporta aroganța tânărului sculptor.
Competiția lor s-a manifestat și artistic. În 1504, ambii au fost angajați să picteze fresce uriașe pe pereții Sălii Consiliului din Palazzo Vecchio – Leonardo lucra la Bătălia de la Anghiari, iar Michelangelo la Bătălia de la Cascina. Era un duel indirect, fiecare pe câte un perete, menționat adesea ca „confruntarea giganților”. Viziunile erau foarte diferite: compoziția lui Leonardo era haotică și dramatică, plină de cai și soldați contorsionați, pe când Michelangelo alesese o scenă cu soldați surprinși făcând baie în râu, alarmați de un atac – un pretext pentru a desena numeroase trupuri nud într-o varietate de poziții. Din păcate (sau din fericire pentru pacea celor doi?), niciuna dintre fresce n-a fost finalizată: Leonardo a experimentat cu o tehnică de pictură ce a eșuat, iar Michelangelo a plecat la Roma înainte de a-și vedea proiectul dus la capăt. Totuși, chiar și fragmentele și schițele rămase au alimentat legenda – se spune că tinerii artiști veneau să vadă cartonul de la Bătălia de la Cascina al lui Michelangelo ca la o școală a anatomiei artistice, iar schițele lui Leonardo au fost copiate timp de decenii.
Un alt rival și, în același timp, admirator al lui Michelangelo a fost mai tânărul Raphael Sanzio. La Roma, în jurul anului 1511, Raphael a văzut pentru prima dată bolta Capelei Sixtine pe jumătate pictată de Michelangelo și a rămas uluit. În semn de omagiu șugubăț, Raphael l-a inclus pe Michelangelo ca personaj într-una din propriile sale fresce – l-a pictat ca filosoful Heraclit, singuratic și gânditor, stând izolat în grandioasa compoziție Școala din Atena. Michelangelo, în schimb, nu era la fel de măgulit. El obișnuia să spună că tot ce știe Raphael a furat de la el: „tot ce a avut în arta sa, a luat de la mine”, afirma Michelangelo cu amară mândrie. Cei doi au avut și ei un schimb de replici mușcătoare: conform unui martor, când s-au întâlnit întâmplător pe stradă, Michelangelo era neînsoțit iar Raphael înconjurat de studenți și admiratori. „Umbli ca un Bravaccio cu gașca ta!”, i-ar fi reproșat Michelangelo (aluzie la un fanfaron cu gardă de corp). „Iar tu umbli singur ca călăul”, i-a întors-o Raphael prompt, sugerând caracterul ursuz al sculptorului solitar. Deși erau atât de diferiți – Raphael, sociabil și manierat, Michelangelo, coleric și retras – amândoi erau geniali în felul lor. Iar competiția tacită dintre ei a ridicat, paradoxal, nivelul artei renascentiste: forțat de capodoperele lui Michelangelo de pe plafonul Sixtinei, Raphael și-a depășit și el limitele în Stanze-le Vaticanului, și viceversa.
Cu patronii și cu papii: glorie și tensiuni
Triumfurile artistice l-au adus pe Michelangelo în serviciul celor mai puternici oameni ai vremii – papii de la Roma. Relația lui cu patronii pontificali a fost însă notorie pentru dramă și conflict. Papa Iulius al II-lea, numit uneori „Papa cel Teribil”, era un personaj pe măsura artistului: războinic, autoritar și coleric, un papă mai preocupat de glorie personală decât de smerenie creștină. În 1505, Iulius al II-lea l-a chemat pe Michelangelo la Roma și i-a încredințat un proiect grandios: construcția propriului mormânt monumental, ce urma să includă zeci de statui de marmură. Michelangelo s-a apucat cu entuziasm de treabă și chiar a plecat personal să aleagă cele mai bune blocuri de marmură din cariere. Dar în scurt timp, între artistul orgolios și papa imperios au început scânteile: cei doi aveau firi vulcanice și nu ezitau să se ia la ceartă. Mai mult, papa era mereu distras de alte proiecte și războaie, finanțarea întârzia, iar Michelangelo simțea că nu este respectat. Frustrat, în 1506 el a fugit pe furiș de la Roma înapoi la Florența, lăsând mormântul neterminat. Iulius a fost furios și l-a somat pe liderul Florenței să îl trimită înapoi „pe fugar”. Până la urmă, după multe tratative, Michelangelo s-a întors la Roma – însă papa a schimbat planul și i-a dat o sarcină cu totul diferită: pictarea plafonului Capelei Sixtine din Vatican.
Ironia sorții era că Michelangelo nu se considera pictor, ci sculptor, și inițial nu a dorit acest proiect. Se zvonea chiar că adversarii săi (Bramante și Raphael) l-ar fi convins pe papă să-i dea lui Michelangelo această însărcinare, sperând că va eșua și își va strica reputația. Dacă a fost un complot sau nu, cert e că Michelangelo a acceptat până la urmă și s-a apucat de lucru în 1508 la ceea ce avea să devină una dintre cele mai uluitoare realizări artistice din toate timpurile. Timp de patru ani, a muncit aproape singur pe schele, acoperind o suprafață de peste 500 de metri pătrați cu scene biblice de o bogăție compozițională nemaivăzută. (Mitul popular spune că ar fi pictat culcat pe spate, însă în realitate Michelangelo a conceput un schelet de schelă care i-a permis să picteze stând în picioare, cu capul dat pe spate, lucru pe care l-a consemnat el însuși într-o scrisoare hazlie despre chinurile muncii.) Papa Iulius venea adesea nerăbdător să vadă progresul, întrebând celebru „Când vei termina?”, la care Michelangelo, exasperat, răspundea „Când voi putea” – o îndrăzneală care i-a adus o dată o lovitură cu bastonul papal peste umăr, dacă e să credem legendele. Totuși, când plafonul Sixtinei a fost dezvăluit în 1512, Iulius al II-lea a fost în extaz, iar gloria lui Michelangelo a atins noi culmi. Frescele sale – cu scena iconică a Creației lui Adam, în care degetul lui Dumnezeu aproape atinge degetul omului – au redefinit arta occidentală și l-au consacrat pe Michelangelo nu doar ca sculptor genial, ci și ca pictor vizionar.
Citește și: Povestea neștiută despre Vera Renczi, cunoscută și sub numele de „Văduva Neagră”
Relația lui Michelangelo cu patronii săi papali a rămas însă complicată și după moartea lui Iulius II. Nou-alesul Papă Leon al X-lea (fiul lui Lorenzo de’ Medici, deci fostul prieten din copilărie al lui Michelangelo) l-a deturnat pe artist de la proiectul mormântului lui Iulius – aflat oricum în impas – și l-a pus să se ocupe de fațada noii biserici San Lorenzo din Florența. Michelangelo a petrecut peste trei ani la Florența tăind blocuri uriașe de marmură pentru acea fațadă, dar proiectul a fost brusc abandonat din lipsă de fonduri. Dezamăgit că a irosit timp prețios, Michelangelo s-a văzut apoi prins și în frământările politice: Florența s-a răsculat contra Medicilor (1527), iar artistul – convins republican – a ajutat la fortificarea orașului. Când Clement al VII-lea (un alt papă Medici) a recucerit Florența cu forța în 1530, Michelangelo a trebuit să se ascundă de teama represaliilor pentru simpatia sa republicană. Într-un gest neașteptat, Clement l-a iertat și l-a readus în grație, punându-l să decoreze mormintele familiei Medici din Basilica San Lorenzo. Așa au luat naștere statuile alegorice uluitoare ale Zilei, Nopții, Dimineții și Amurgului, pe sarcofagele ducilor Medici – creații impregnate de melancolia și furia resemnată a unui Michelangelo trădat de soartă.
În 1534, la aproape 60 de ani, Michelangelo s-a stabilit definitiv la Roma, chemât de un nou papă entuziast, Paul al III-lea Farnese. Acesta i-a dat mână liberă maestrului pentru un proiect cumva sumbru: pictarea peretelui altarului Capelei Sixtine cu scena Judecății de Apoi. Michelangelo, profund marcat de trecerea timpului și de neliniști spirituale, a umplut acel perete cu o viziune teribilă a Apocalipsei: trupuri goale de sfinți și păcătoși se zbat într-un haos cosmic, Hristos apare ca un judecător neîndurător, iar în colțuri demoni trag sufletele damnate spre Infern. Lucrarea, terminată în 1541, a stârnit un imens amestec de admirație și scandal. Pe de o parte, nimeni nu mai văzuse o asemenea forță expresivă în pictură; pe de altă parte, nuditatea explicită a zecilor de figuri sacre a deranjat puternic sensibilitățile Contrareformei emergente. Un maestru de ceremonii de la Vatican, Biagio da Cesena, a criticat aspru fresca, zicând că „se potrivește mai bine într-o băi publice sau într-o cârciumă, nu în capela papei”. Drept răzbunare, Michelangelo i-a pictat chipul lui Biagio în Iad, pe trupul lui Minos (judecătorul Infernului), cu urechi de măgar și cu un șarpe încolăcit indecent – o satiră nemuritoare la adresa criticului său. Legenda continuă povestind că Biagio s-a plâns Papei, dar Paul al III-lea a glumit că jurisdicția sa nu se întinde și în Iad, așa că portretul a rămas. Totuși, după moartea lui Michelangelo, sub presiunea Bisericii, diverse figuri din Judecata de Apoi au fost „acoperite” cu draperii pictate (opera unui elev, Daniele da Volterra, poreclit apoi „Il Braghettone” – „Pantalonarul”). Cenzura nu a putut însă știrbi forța operei. Michelangelo lucrase pentru nu mai puțin de șase papi de-a lungul vieții, traversând pontificate tumultuoase. Cu unii a avut relații reci sau conflictuale, cu alții calde (Paul III îl trata cu o deferență afectuoasă pe bătrânul maestru). Dar în ciuda certurilor și orgoliilor, legătura dintre Michelangelo și succesorii Sfântului Petru a produs unele dintre cele mai mărețe creații ale civilizației occidentale.
Iubiri ascunse și frământări personale
Pe plan personal, Michelangelo a dus o viață neobișnuit de solitară. Nu s-a căsătorit și nu se cunosc relații amoroase oficiale cu vreo femeie. Cu toate acestea, inima și-a găsit exprimarea în numeroase poeme de dragoste și sonete pe care le-a scris de-a lungul vieții, multe având destinatari bărbați tineri. Chiar dacă în epocă subiectul era delicat, există indicii solide că Michelangelo a fost atras erotic mai ales de bărbați, nu de femei. Cea mai cunoscută și intensă legătură a fost prietenia lui cu un tânăr nobil roman, Tommaso dei Cavalieri. Michelangelo l-a întâlnit pe Tommaso în 1532, pe când artistul avea 57 de ani și tânărul doar 23. A fost, după propriile mărturisiri, o fascinație instantanee. Tommaso era frumos, cultivat și pasionat de arte – muza ideală. Michelangelo i-a dedicat zeci de sonete și madrigaluri cu un ton emoțional atât de puternic încât istoricii le consideră „primul mare ciclu de poezie de dragoste din lume adresat de un bărbat altui bărbat”. În versurile sale, artistul vorbește despre „chipul tău ce mă aprinde ca un foc” sau „brațele tale puternice ce mă țin în echilibru fără să mă atingă”, imagini poetice care lasă puține dubii asupra intensității sentimentelor. De asemenea, Michelangelo i-a făcut cadou lui Cavalieri desene sublime – reprezentări ale lui Ganimede răpit de Zeus sub formă de vultur, ale mitului lui Phaeton prăbușindu-se sau copii ale unor chipuri ideale – gesturi de afecțiune și admirație amestecate, descrise de contemporanul Giorgio Vasari cu admirație: „Mai mult decât oricare altul l-a iubit pe Tommaso de’ Cavalieri, căruia, fiind tânăr și dornic de învățătură, [Michelangelo] i-a făcut nenumărate desene superbe…”. Unii biografi au încercat să minimizeze natura relației lor ca fiind doar platonică, însă poeziile lui Michelangelo – odată ce au fost publicate integral – sugerează o dragoste profundă și personală.
Trebuie menționat că, după moartea artistului, nepotul său a cenzurat aceste poezii, schimbând pronumele masculine în feminine înainte de prima lor publicare din 1623. Abia în secolul al XIX-lea traducătorul englez John Addington Symonds a restaurat pronumele originale, permițând lumii să accepte ceea ce oricum era evident: Michelangelo își exprimase în scris preferința pentru „tinerii cu plete aurii” în locul domnițelor. Desigur, trebuie să fim prudenți: nu vom ști niciodată cât din aceste relații a fost consumat fizic și cât a rămas la nivel spiritual și idealizat. În Italia renașterii, homosexualitatea era condamnată oficial, deși practic tolerată atâta timp cât era discretă. Michelangelo, un om profund religios la bătrânețe, probabil a trăit într-un conflict interior între dorințele sale și credința sa – conflict ce transpare în tonalitatea contradictorie a unora dintre sonetele sale, când ardente, când pline de culpabilitate.
În ciuda acestor inclinații, Michelangelo a avut și câteva femei remarcabile în viața sa – deși nu în rol de iubite, ci de muze spirituale. Cea mai de seamă a fost Vittoria Colonna, o marchiză poetă, văduvă, pe care artistul a cunoscut-o în jurul anului 1538. Vittoria era aproape de vârsta lui, extrem de cultivată și profund religioasă. Între Michelangelo și Vittoria s-a legat o prietenie intelectuală și sufletească intensă: au făcut schimb de sonete, discutau despre Dumnezeu și artă, iar ea i-a oferit artistului acea căldură sufletească și înțelegere pe care rar le găsea altundeva. Michelangelo îi scria adesea și a spus despre ea că este una dintre puținele persoane pe care le-a iubit cu adevărat. Condivi notează (poate hiperbolic) că Michelangelo ar fi mărturisit la un moment dat că regretă doar că nu a îndrăznit să o sărute pe Vittoria Colonna pe frunte, la fel cum i-a sărutat mâna – un mod cavaleresc de a exprima afecțiunea sa pură. Vittoria a murit în 1547, iar pierderea ei l-a îndurerat profund pe Michelangelo, care de atunci s-a dedicat tot mai mult meditației religioase.
Alte nume vehiculate în cercul personal al lui Michelangelo includ câțiva tineri asistenți sau modele, precum Febo di Poggio sau Gherardo Perini – despre care știm că l-au cam necăjit pe maestru. Din scrisori reiese că Febo, de exemplu, i-a cerut bani lui Michelangelo după un sonet de dragoste, iar Gherardo i-a furat pe față banii din casă, spre marea supărare a artistului. Așa că, pe lângă marile pasiuni idealizate, Michelangelo a avut parte și de dezamăgiri sau trădări personale mărunte, care l-au făcut și mai suspicios și retras.
Eccentricul solitar: obiceiuri, manii și demoni interiori
Imaginea romantică a artistului „chinuit” i se potrivește mănușă lui Michelangelo. Mulți scriitori l-au descris drept arhetipul geniului posac și dificil, înconjurat de nori de melancolie creatoare. Firea lui era într-adevăr colerică și temperamentală, însă caracterul său a fost mult mai complex decât stereotipul unui mizantrop ursuz. Michelangelo putea fi și generos – de pildă, își ajuta financiar familia (chiar dacă uneori bombănea că frații îi sunt niște leneși risipitori) și își susținea ucenicii merituoși. Însă era, fără îndoială, un singuratic convins: „un om care se retrage departe de compania semenilor”, după cum îl caracteriza un contemporan. Nu a ținut niciodată o școală de ucenici numeroasă precum Raphael sau Leonardo, preferând să lucreze de unul singur, deseori încuiat în atelier zile întregi. Paolo Giovio, un biograf din epocă, scria că Michelangelo era de o natură „aspră și necioplită” și că trăia în niște condiții domestice incredibil de mizere, ceea ce i-a alungat eventualii discipoli doritori. Această observație poate fi parțial subiectivă, însă este cert că artistul nu punea preț pe confortul material. De altfel, el însuși i-a spus odată lui Condivi, cu mândrie: „Oricât de bogat am fost, am trăit întotdeauna ca un om sărac”. Și nu era o metaforă – la un moment dat, conturile bancare ale lui Michelangelo arătau o avere echivalentă cu cea a unui prinț al vremii (circa 50.000 de ducați de aur), dar stilul lui de viață a rămas auster până la grotesc.
Hygiena personală era capitolul la care Michelangelo a șocat multe persoane. El urma un sfat bizar dat de tatăl său, Lodovico: „Să nu te speli niciodată. Lasă-te frecat (de prosop), dar nu te spăla”. Rezultatul? Michelangelo era renumit pentru mirosul și înfățișarea lui neîngrijită. Rar își schimba hainele, dormea adesea îmbrăcat complet și chiar încălțat. Condivi însuși, discipol devotat, admite cu jumătate de gură că maestrul „adesea dormea în hainele sale și în cizmele pe care le purta mereu… și a stat uneori atât de mult fără să și le scoată, încât când le-a scos, a venit pielea jos o dată cu ele, ca pielea unui șarpe”. Această descriere dezgustătoare ne arată un om atât de absorbit de munca sa încât neglija complet igiena de bază. Chiar și pentru standardele secolului al XVI-lea – când baia se făcea poate o dată pe săptămână – Michelangelo era considerat extrem. Frugalitatea lui mergea până la masochism: mânca puțin (spunea că mănâncă doar de nevoie, nu de plăcere), dormea pe o saltea tare sau chiar pe podea și nu se desfăta aproape niciodată cu petreceri, muzică sau alte distracții. Mulți l-au numit avar, dar mai curând era ascet. Îi plăcea să spună că arta este geloasă și cere sacrificii, iar el i s-a dăruit cu totul.
Această auto-negare și izolare au avut însă și un cost psihologic. Michelangelo suferea de episoade de melancolie profundă – ceea ce astăzi am putea numi depresie. În poeziile sale târzii, își exprimă adesea deziluzia și sentimentul de păcătoșenie, temându-se că a risipit ani urmărind gloria artistică în locul mântuirii sufletului. Un sonet celebru, scris la bătrânețe, sună așa: „Niște iluzii ale artei m-au ținut departe de Tine, Doamne”, semn al frământărilor sale spirituale. Se pare că Michelangelo a trecut și prin crize de anxietate – scrisorile lui se plâng uneori de insomnii, de frica morții sau de persecuții imaginare. În ultimii ani de viață a ars o mare parte din desenele și schițele sale, gest despre care se crede că provenea fie din perfecționism (nu voia ca alții să îi vadă procesul de lucru imperfect), fie dintr-o tulburare obsesivă. Unii medici și istorici moderni au speculat chiar că Michelangelo ar fi putut suferi de tulburare din spectrul autismului (Asperger), dată fiind rutina sa de lucru inflexibilă, preocupările limitate (artă, și iar artă), dificultățile de comunicare și lipsa aproape totală a vieții sociale obișnuite. În 2004, doi psihiatri au publicat un articol sugerând că trăsăturile lui – „programul de lucru obsesiv, stilul de viață neobișnuit, interesele restrânse, competențele sociale slabe și nevoia de control” – seamănă izbitor cu cele ale autismului funcțional înalt. Mulți istorici de artă au contestat însă această teorie, argumentând că Michelangelo a fost foarte articulat (scria poezii complexe, negocia cu papii) și extrem de productiv până la 88 de ani, așa că e riscant să-l diagnosticăm post-mortem. Cert este că Michelangelo a fost un outsider în firea lui – un lup singuratic cu geniul său, nevoit să navigheze atât gloria, cât și demonii interiori fără prea mult sprijin emoțional.
Un alt aspect puțin cunoscut al vieții lui Michelangelo este relația sa (inexistentă) cu viciile obișnuite. În timp ce mulți artiști moderni sunt asociați cu consum de alcool sau droguri pentru „inspirație”, Michelangelo nu pare să se fi atins de așa ceva. Nu era nici pe departe un petrecăreț boem – dimpotrivă, disprețuia pierderea de timp. Sigur, bea și el vin (în Italia era greu de evitat vinul la masă, ba chiar se știe că desena pe lista lui de cumpărături câte un butoiaș mic lângă unul mare ca să indice servitorului cât vin să ia), dar nu există nicio mărturie că ar fi abuzat de alcool. Cât despre droguri, în afara opiumului folosit uneori medicinal în epocă, nu avem niciun indiciu că ar fi experimentat substanțe pentru plăcere sau „extinderea conștiinței”. Se poate spune că singura lui dependență a fost munca – și, poate, credința. Spre finalul vieții, Michelangelo citea zilnic Biblia, participa la slujbe (incognito, stând în spate în biserici) și frecventa cercuri de mistică catolică (așa-numiții „Spirituali”, reforma interna a Bisericii). Arta devenise pentru el un mijloc de căință și înălțare spirituală, nu de slavă lumească.
Moștenire, mituri și speculații contemporane
Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, la vârsta incredibilă (pentru acele vremuri) de 88 de ani, lucrând până aproape în ultima zi – șlefuia încă la o sculptură de Pietà care să-i stea la căpătâi. A lăsat în urmă o operă colosală și o reputație pe măsură. Contemporanii îl venerau ca pe un „semizeu al artei”, iar Vasari nota că prin Michelangelo „Natura însăși a vrut să arate ce poate face” în materie de talent. În secolele de după, Michelangelo a devenit un simbol al geniului în cultura occidentală – numele lui e sinonim cu perfecțiunea în sculptură și pictură. Dar, cum se întâmplă cu personajele prea mari, s-au țesut și o serie de mituri și interpretări fanteziste în jurul lui.
În cultura populară modernă, Michelangelo apare uneori în cele mai surprinzătoare ipostaze: de pildă, una dintre cele patru Țestoase Ninja din desenele animate anilor ’90 poartă numele Michelangelo – ironic, acel personaj este un spirit zglobiu, surfer și amator de pizza, adică exact opusul sobrietății reale a artistului renascentist. Numele lui a devenit astfel cunoscut chiar și copiilor, deși puțini știu povestea omului din spatele capodoperelor.
Cercetători și entuziaști continuă să caute în opera lui semnificații ascunse. O teorie celebră, propusă de un medic în 1990, susține că Michelangelo ar fi strecurat o imagine a creierului uman în fresca Creația lui Adam: conturul mantiei roz din jurul lui Dumnezeu seamănă izbitor, în secțiune transversală, cu forma unui creier – sugerând poate că artistul a vrut să transmită ideea că intelectul omenesc („inspirația divină”) este darul lui Dumnezeu. Alți anatomicieni au identificat posibile reprezentări subtile ale rinichilor (organ de care Michelangelo suferea, având calculi renali) sau ale coloanei vertebrale în scenele de pe tavanul Sixtinei. Deși aceste interpretări rămân controversate, ele arată fascinația fără sfârșit pe care o exercită operele lui: la peste 500 de ani distanță, încă mai descoperim straturi noi de înțeles.
Istoricii artei dezbat și astăzi cu patimă variate aspecte: cât de religios a fost cu adevărat Michelangelo? (Poemele și ultimele sale lucrări, precum Pietà Rondanini, îi trădează o spiritualitate profundă). A avut el, poate, vreo tulburare psihică ce i-a amplificat geniul? (Am văzut teoria autismului, dar și idei că ar fi suferit de bipolaritate, având alternanțe de elan creativ și prăbușiri depresive). Cât despre sexualitatea sa, în era modernă Michelangelo a devenit și o icoană LGBTQ în artele frumoase – un exemplu timpuriu de artist care și-a codificat afecțiunea pentru același sex în opere subversiv de frumoase. Muzeele și academicienii discută deschis sonetele sale homoerotice, iar sculpturile ca Bacchus sau anumite figuri androgine din Capela Sixtină sunt reanalizate prin această lentilă (de exemplu, se speculează că personajul feminin din Cumaean Sibyl ar fi fost pictat de pe un model bărbătesc, de unde musculatura impresionantă).
În fine, Michelangelo rămâne un subiect inepuizabil și în cultura de masă contemporană. Romane și filme i-au romanțat viața – celebrul film Agonie și Extaz (1965) îl prezintă în relația tensionată cu Papa Iulius, iar cartea lui Irving Stone cu același titlu i-a amplificat aura de „geniu zbuciumat”. Numeroase meme și caricaturi fac haz de perfecționismul lui (de pildă, un desen viral îl arată ștergând cu furie un mic nor de pe tavanul Sixtinei, nemulțumit de nuanța de albastru). Iar în 2018, restaurarea unuia dintre mormintele Medici a scos la iveală pe un perete ascuns niște schițe în cărbune care i-au fost atribuite lui Michelangelo, probabil mâzgăleli făcute de artist pe ascuns în timp ce se ascundea de persecuții – un memento emoționant al omului Michelangelo, care își exersa arta chiar și în cele mai întunecate momente.
În loc de epilog, rămâne imaginea unui Michelangelo aplecat peste un bloc de marmură, plin de praf alb din cap până-n picioare, cu cizmele purtate până la piele, cioplind frenetic să elibereze forma perfectă pe care numai el o vedea acolo. A trăit aproape 89 de ani, dar în tot acest timp parcă nu a trăit decât pentru arta sa. „Am văzut îngerul în piatră și am cioplit până l-am eliberat”, este un citat atribuit lui. În piatra vieții sale, Michelangelo s-a eliberat pe sine – cu toată strălucirea, nebunia, credința, dragostea și durerea pe care le-a purtat în suflet. Iar nouă ne-a lăsat o poveste incredibilă despre ceea ce înseamnă să fii om și geniu deopotrivă, o poveste la fel de fascinantă precum operele pe care ni le-a dăruit.
