Craniile de cristal sunt modele de cranii umane executate cu o precizie deosebită din diferite variații de cuarț natural. Locurile unde au fost găsite aceste cranii sunt Mexicul, America Centrală și America de Sud, adică ariile de răspândire a vechiilor civilizații ale aztecilor, incașilor și mayașilor. Se presupune că vârsta craniilor este de o mie de ani, dar este extrem de greu de precizat data la care au fost făcute, deaorece nu exită o metodă de determinare a vechimii cuarțului, iar metoda radiocarbonică nu este aplicabilă în acest caz.
Primul craniu de cristal, cunoscut astăzi sub numele de „Mitchell-Hedges”, după numele primului descoperitor, a fost găsit în anul 1924 de către un grup de arheologi condus de Frederik A. Mitchell-Hedges, pe ruinele vechiului oraș Lubantoon, în jungla arhipeleagului Yucatan. Acest craniu a constituit în anii 1960 obiectul unui deosebit de atent studiu, întreprins de criticul de artă Frank Dorland.
Citește și: Cum controlează nobilimea neagră, sau Illuminati, societatea actuală: „Cultul lor era de sorginte satanista, evidențiat prin practici avansate de magie neagra”
Craniul avea dimensiunile 152,4×203,2×152,4 mm, iar greutatea lui era de 5,13 kg. În interiorul zonei occipitale, Frank Dorland a descoperit un sistem de prisme și canale. Datorită acestui sistem, craniul și orbitele începeau să se lumineze dacă aveau în spate o sursă de lumină, de exemplu, o lumânare. Maxilarul inferior, de sine-stătător și unit cu craniul printr-un fir trecut prin niște orificii fine, se putea mișca liber. Craniul era destinat, în mod evident, unor ritualuri.
S-a constatat că acest craniu din cristal de cuarț era executat dintr-o singură bucată. Suprafața lui nu prezenta nici o urmă de prelucrare cu scule metalice, ci era șlefuită, după cât se pare, cu o pastă specială, al cărei secret nu se cunoaște nici astăzi. Este suficient însă un calcul sumar pentru a vedea că, dolosind acest procedeu, indienilor le-ar fi fost necesari cel puțin tre sute de ani.
În 1970, Frank Dorland a arătat craniul unor specialiști de concernul Hewlett-Packard, al cărui laborator de cristale era considerat expert în cuarț, concernul fiind un foarte cunoscut producător de generatoare cu cuarț. În raportul său, L. Barry, inginer al concernului, menționează:
„Am cercetat craniul pe toate cele trei axe optice și am descoperit că este format din tre-patru-concrețiuni. Analizând concrețiunile, am descoperit că ele se dezvoltă dintr-un singur centru și formează un singur cristal continuu. De asemenea, am descoperit că întregul craniu, inclusiv maxilarul inferior, este tăiat dintr-o singură bucată de cristal. Pe scara Moos, cristalul de stâncă are un grad de duritate mare, și anume de șapte, mai mare având numai topazul, corindonul și diamantul. În ceea ce privește prelucrarea, el nu poate fi tăiat decât cu diaman. Cu toate acestea, oamenii din vechime au reușit spâă-l prelucreze. Și u au executat numai craniul prorpiu-zis, ci au tăiat din aceeași bucată și maxilarul inferior, precum și locurile de îmbinare articulată a acestuia. La o asemenea duritate a materialului este mai mult decât ciudat, și iată de ce: în cristale, dacă sunt formate din mai mult de o cncrețiune, există tensiuni interioare. Dacă se apasă vârful tăișului pe cristal, din cauza tensiunilor existente, cristalul se poate sparge în bucăți, de aceea el nu trebuie tăiat. Dar acest craniu a fost fpcut de cineva dintr-o singură bucată cu o asemenea grijă, de parcă nici nu l-ar fi atins în procesul de tăiere”.
Experții de la Hewlett-Packard confirmau astfel ipoteza lui Dorland, potrivit căreia craniul nu fusese executat prin tăiere, ci printr-o îndelungată prelucrare cu abrazivi. Dar ce abrazivi?
„Studiind suprafața craniului, am descoperit dovezi ale acțiunior a trei abrazivi diferiți, scrie L. Barry, dar finisarea s-a făcut prin șlefuire. Am mai descoperit un fel de prismă tăiată în zona posterioară a craniului, la bază, astfel încât orice rază de lumină care intră în orbite se reflecă în ele.” Încheierea lasă să vadă enervarea resimțită de experți: „Blestemația asta nici n-ar trebui să existe. Cel care a tăiat-o nu avea nici cea mai bagă idee despre crestalografie și ignoră cu desăvârșire axele de simetrie. Era obligatoriu să se spargă la prelucrare!”
Citește și: Ziua evenimentelor ciudate. Conspirațiile macabre din spatele desenelor animate și alte teorii bizare pe care conspiraționiștii adora sa le sărbătorească astăzi
Aceste ultime cuvinte, care spun că cei care făcuseră craniul nu aveau nici cea mai vagă idee despre cristalografie și ignorau axele de simetrie ale cristalului, sunt cea mai bună dovadă că executanții lui nu puteau fi extratereștrii. Căci așa cum se întâmplă în cazul oricărei enigme a vechilor civilizații, existența acestui craniu fusese considerată imediat o urmă lăsată de extratereștrii. Cineva văzuse înăuntrul craniului „Mitchell-Hedges” o imagine ca o hologramă a unei nave care ba apre ba dispare. Alții văzuseră apărând în interiorul craniului imaginea unei ființe necunoscute.
Dar craniul „Mitchell-Hedges” nu este singurul obiect de acest fel. În anul 1889 fusese găsit în Mexic un „confrate” al său, craniul „ET”, aflat în prezent la Muzeul Britanic din Londra. Acesta este executat din cuarț fumuriu, cu mai puțină măiestrie, iar maxilarul inferior nu este detașabil. Mai este de sous că acest craniu „ET” nu prezintă asemănări cu nici o rasă existentă astăzi pe pământ, maxilarul său superior și orbitele având o formă cu totul neaobișnuită. De altfel, pare a fi ceva foarte stilizat.
În Japonia se păstrează un craniu executat dintr-o bucată de ametist. În Guatemala a fost găsit un craniul „Max”, din cuarț pur. Craniul de cristal de la Muzeul Omului din Paris este executat destul de grosolan și reprezintă zeul aztec al morții și al împărăției subpământene.
Craniile de cristal diferă ca dimensiuni, culoare și aspect, ceea ce a aprins spiritele, fiind amisă ipoteza că Pământul a fost vizitat de reprezentanții mai multor civilizații extraterestre, fiecare lăsând un model de craniu din cristal, care conține datele și codul genetic ale rasei respective. Există și supoziția că „Mitchell-Hedges” reprezintă craniul „principal”, care le unește pe celelalte, fiind „craniul puterii” și că toate craniile sunt legate informațional între ele, precum și cu niște cranii necunoscute încă, aflate probabil în afara Pământului și care au fost folosite ca un mijloc de comunicare de tipul Internetului. Mijloc de comunicare pe care îl regăsim întocmai în Stăpânul inelelor de J.R.R Tolkien, pietrele-palantire.
Cuarțul din care sunt fpcute craniile este cunoscut ca având proprietatea naturală de a amplifica energia electrică. El este folosit la toate aparatele electrice moderne. Intensitatea câmpului electromagnetic al corpului nostru este constanță, dar cuarțul o poate amplifica, ceea ce, după unele păreri, mărește posibilitățile spiritoale ale omului.
Fenomene inexplicabile legate de craniile de cristal au fost constatate de mult timp. Mulți simt venind de la ele un aflux de energie. Această energie are asupra unora dintre ei un efect formidabil, provocând vibrații psihice.
Mulți oameni de știință încearcă și astăzi să găsească răspuns întrebărilor legate de proveniența craniilor de cristal și de modul în care au fost ele realizate. Deocamdată însă, aceste lucruri rămân învăluite în mister.
Oamenii de știință au reușit să stabilească faptul că prin intermediul acestor micorize se face chiar un transfer de substanțe nutritive, astfel încât copacii la care procesul de fotosinteză este mai intens, foioasele, de exemplu, își cedează „surplusul” copacilor la care procesul de sinteză este mai lent, de exemplu coniferele.
Cercetătorii au arătat că pădurea este un ecosistem echilibrat interdependent, așa încât noul tablou al lumii pădurilor a fost în multe privințe total neașteptate. Astefl, s-a văzut că, petru a permite copacilor tineri să crească, copacii bătrâni le cedează prin „rețeaua de comunicații”, din sursele necesare dezvoltării.
Rețeaua subterană de micorize asigură o repartizare optimă a substanțelor nytritive ntre toți copacii pădurii, lucru deosebit de important în cazul sărăciei solului. Prin existența acestei rețele se explică procesul simbiozei copacilor și ciupercilor. Internetul pădurii are și el hackerii lui, plante mici care, nefiind în stare să se întrețină prin propria fotosinteză, sunt nevoite să paraziteze copacii mari.
Așadar, în locul luptei pentru supraviețuire, considerată de Darwin drept una dintre forțele motrice ale evoluției, în lumea vegetală domnește armonia bazată pe cooperarea unor unități de sine stătătoare. Astăzi nu există nici un singur fapt care să confirme teza lui Darwin, care explică originea unor noi specii ca fiind un rezultat al acumulării cantiative de modificări treptate. În rândul oamenilor de știință este tot mai răspândită teza potrivit căreia formarea speciilor se produce în salturi, ca rezultat al modificării calitative într-un interval foarte scurt. Teoria care dă și ea naștere unei sumedenii de întrebări.
Cum să explici prin ea, de exemplu, tranformarea antilopei în girafă? Fiindcă nu este vorba numai despre un proces de lungire a gâtului și a picioarelor anterioare, de o marire a masei musculare și de o întărire a scheletului, ci de o restructurare a aparatului vestibular, pentru ca, în clipa în care animalul ridică brusc capul de la pământ la o înălțime de vreo șase metri, sângele să nu se retragă din creier. Cum se poate produce într-un timp scurt o asemenea modificare complexă, dacă o considerăm întâmplătoare ? Se poate vorbi mai degrabă despre o tranformare intenționată și programată.
Rolul întâmplării oarbe în evoluție este exclus definitiv de descoperirea recentă a faptului că cea mai mare parte a mutațiilor genetice se produc în mod cât se poate de direcționat, iar puținele cazuri de mutații întâmplătoare sunt, de regulă, perturbații în organism și nu au în ele nimic creator. Mutațiile întâmplătoare nu sunt capabile, în genere, să ducă la crearea de specii noi: din zece mii de mutații, doar una este utilă și poate da un rezultat pozitiv, în timp ce toate celelate duc la regres și degenerare.
Lumea care ne înconjoară încetează să mai fie comprehensibilă în sensul naturalismului secolului XIX-lea, care stă la baza științei moderne. În ultima sută de ani a fost descoperit un imens număr de lucruri cu caracter de noutate, iar multe dintre ele nu pot fi explicate de știința rămasă prizonieră unor teorii care și-au trăit traiul. Rezultă o situație paradoxală: cu cât aflăm mai mult, cu atât știm mai puțin. Dar oamenii știu din cele mai vechi timpuri că „Adevărul le este ascuns, iar de ajuns la el nu pot decât pe calea intuiției”.
