În decembrie 1989, regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit sub presiunea revoltei populare. La 22 decembrie 1989, după ce Ceaușescu a fugit din București cu elicopterul, puterea a fost preluată de un nou organ provizoriu numit Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN). În fruntea acestuia s-a impus rapid Ion Iliescu, un fost membru al eșalonului secund comunist, marginalizat în anii ’80 de Ceaușescu de teama unui potențial rival.
Seara, la ora 22, Iliescu a apărut la Televiziunea Română (singurul post TV din țară) și a citit Comunicatul către Țară al Frontului Salvării Naționale, prin care noua conducere anunța restaurarea pluralismului politic și a libertăților democratice – acesta a devenit primul act oficial al României post-comuniste, publicat ca atare în Monitorul Oficial nr. 1/1989. Iliescu și grupul său s-au prezentat drept „emanați ai Revoluției”, revendicând legitimitatea de a conduce tranziția de la dictatură la democrație.
În zilele următoare, Ion Iliescu a jucat un rol central în consolidarea noii puteri. Sub coordonarea sa, CFSN a cooptat câteva figuri proeminente (foști dizidenți, generali ai armatei, intelectuali) pentru a stabiliza țara în haosul de după căderea soților Ceaușescu. Una dintre primele decizii majore ale noii conduceri FSN a fost organizarea unui proces ad-hoc pentru dictatorul înlăturat. Pe 25 decembrie 1989, la garnizoana din Târgoviște, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de un tribunal militar extraordinar și condamnați pentru genocid și alte crime, fiind execuțați prin împușcare în aceeași zi. Deși procesul sumar a fost și rămâne extrem de controversat, Ion Iliescu avea să susțină ulterior că judecarea și execuția rapidă a cuplului dictatorial au fost o decizie necesară pentru a pune capăt vărsării de sânge și anarhiei din țară – într-adevăr, după 25 decembrie incidentele armate s-au oprit brusc. Iliescu a argumentat că în condițiile dramatice de atunci „nu aveam timp” de un proces public îndelungat și că „decizia a fost corectă”, singura care ar fi putut opri violențele ce făcuseră peste 860 de victime în acele zile. Astfel, încă din primele zile post-revoluționare, Ion Iliescu a devenit de facto șeful statului – la început ca președinte al CFSN, organism ce cumula puterea executivă și legislativă provizorie.
Frontul Salvării Naționale – de la guvern provizoriu la partid politic
În declarațiile inițiale, conducerea FSN (în frunte cu Ion Iliescu) a subliniat caracterul provizoriu și neutru politic al noului guvern revoluționar. Misiunea declarată a Frontului Salvării Naționale era una singură: organizarea de alegeri libere și corecte în cel mai scurt timp, după care FSN ar fi urmat să predea puterea, păstrându-și rolul de arbitru imparțial al tranziției. În primele săptămâni de după Revoluție, însă, FSN a început să acumuleze tot mai multă influență reală. Controlând atât guvernul, cât și structurile administrative ale fostului partid unic (PCR) – preluate integral de noii lideri – Frontul dispunea de o rețea organizatorică în toată țara, în timp ce vechile partide democratice abia renașteau din ilegalitate. Silviu Brucan, un membru marcant al CFSN (fost demnitar comunist devenit critic al lui Ceaușescu), a propus chiar transformarea FSN într-un partid politic. Această idee contrazicea flagrant promisiunile inițiale și a stârnit tensiuni în interiorul Frontului. Mai mulți reprezentanți importanți ai societății civile din CFSN – precum Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru – și-au dat demisia în semn de protest, intuind derivarea FSN către păstrarea puterii cu orice preț. Ei se temeau că „emanații” Revoluției – cum îi numea mai târziu chiar Iliescu – vor acapara conducerea țării pe termen lung.
Citește și: Cine este Mihai Bujor Sion, moștenitorul averii lui Ion Iliescu. Unde trăiește și ce avere ar urma să primească
Tensiunile au culminat la sfârșitul lunii ianuarie 1990. Pe 23 ianuarie 1990, CFSN a anunțat oficial decizia ca FSN să se transforme în partid politic și să participe la alegerile programate pentru 20 mai 1990. Imediat, această hotărâre a declanșat proteste puternice ale partidelor istorice reînființate (PNȚCD, PNL, PSDR) și ale societății civile. Mulți au acuzat FSN de încălcarea promisiunii de neutralitate și au cerut ca Frontul să revină la rolul de arbitru al tranziției. La 28 ianuarie 1990, opoziția (în frunte cu liderii PNȚCD și PNL) a organizat un mare miting în Piața Victoriei din București, cerând autodizolvarea FSN și formarea unui guvern provizoriu pluralist. Drept răspuns, în aceeași zi și pe 29 ianuarie, zeci de mii de susținători FSN – muncitori de la marile întreprinderi bucureștene și mineri din Valea Jiului – au ieșit în stradă în contramanifestații de sprijin pentru Iliescu și Front. Situația a degenerat violent: sediile partidelor de opoziție și redacțiile ziarelor critice la adresa FSN au fost atacate și devastate de mulțimi înfierbântate, în prezența pasivă a forțelor de ordine. Aceasta a fost prima confruntare majoră din tumultoasa tranziție, prevestind frământările ce aveau să urmeze.
Pentru a calma spiritele și a da opoziției o voce oficială, la începutul lui februarie 1990 s-a convenit înlocuirea CFSN cu un organism mai larg, incluzând reprezentanți ai noilor partide. Astfel, la 1-9 februarie 1990 s-a constituit Comitetul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), un pseudo-parlament tranzitoriu în care, alături de FSN, au fost cooptați și membri PNȚCD, PNL, UDMR ș.a.. Ion Iliescu a fost ales președinte al CPUN, confirmându-și poziția de lider politic numărul unu al țării. În paralel, FSN și-a oficializat statutul de partid: pe 6 februarie 1990 Frontul Salvării Naționale a fost înregistrat la tribunal ca formațiune politică, avându-l ca președinte pe Ion Iliescu. În aprilie 1990, la prima Conferință Națională a FSN, Iliescu a fost ales în mod formal lider al partidului nou creat. Practic, în numai câteva luni de la Revoluție, Ion Iliescu a trecut de la postura de revoluționar-cheie la cea de conducător politic organizat, pregătit să ceară în mod legitim votul popular. Frontul Salvării Naționale, beneficiind de moștenirea structurilor PCR (cu filiale în toate județele, fabricile și instituțiile) și de controlul presei de stat (în special al televiziunii naționale), pornea în competiția electorală din mai 1990 cu un avantaj covârșitor față de rivalii săi.
Alegerile din 20 mai 1990 – Duminica Orbului
Pe 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri libere din România după 45 de ani de comunism – un moment istoric supranumit simbolic „Duminica Orbului”. Denumirea provine inițial din calendarul religios (a șasea duminică după Paști, a vindecării orbului din naștere), însă a căpătat și o conotație ironică: votul copleșitor în favoarea FSN a fost considerat de unii drept un vot „orb”, entuziast dar insuficient informat. În pofida tensiunilor din lunile precedente, participarea la vot a fost uriașă – peste 14,8 milioane de cetățeni (86,2% prezență), semn al dorinței generale de schimbare democratică. Ion Iliescu a candidat la funcția de președinte al României susținut de FSN, având doi contracandidați principali din fostele partide istorice renăscute: Radu Câmpeanu (Partidul Național Liberal) și Ion Rațiu (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat). Rezultatele au consemnat o victorie zdrobitoare pentru Iliescu: acesta a obținut 85,07% din voturile pentru funcția de președinte, în timp ce Câmpeanu s-a plasat distant pe locul 2 cu 10,64%, iar Rațiu pe locul 3 cu 4,29%. Practic, peste 12,2 milioane de români au votat pentru Ion Iliescu, oferindu-i o legitimitate populară fără precedent. Simultan, FSN a câștigat și alegerile parlamentare cu circa 67% din voturi, asigurându-și o majoritate confortabilă în noul legislativ.
Victoria lui Iliescu în scrutinul din mai 1990 a oficializat transformarea sa din lider revoluționar în primul Președinte ales al României post-comuniste. La 20 mai 1990, “omul nou” ieșit la vot – după cum au numit comentatorii alegătorul român de atunci – și-a pus speranța în continuitatea oferită de Ion Iliescu și FSN, considerați garanții ai stabilității și ai renașterii naționale după deceniile de dictatură. Totuși, această triumfătoare „Duminică a orbilor” a lăsat și sechele pe termen lung în societatea românească. Criticii au subliniat că noua putere aleasă era, în esență, vechea elită comunistă de rang secund, reinventată democratic. „Revoluția a fost confiscată de confrații comuniști ai lui Ceaușescu pentru a-i lua locul”, remarca disidenta Doina Cornea despre ascensiunea FSN. Ion Iliescu însuși – educat în spirit comunist și format în eșaloanele partidului – a beneficiat de pe urma faptului că lustrația (eliminarea foștilor activiști din funcții), cerută insistent de societatea civilă (celebra Proclamație de la Timișoara, punctul 8), nu a fost niciodată aplicată în România. În lunile de dinaintea alegerilor, mii de studenți și intelectuali au protestat în Piața Universității din București (fenomenul „Golaniada”), scandând „Jos comuniștii!” și solicitând ca FSN să nu participe la alegeri. Însă majoritatea populației, dornică de liniște și continuitate, a votat copleșitor cu Ion Iliescu și oamenii săi. La 20 mai 1990, eșalonul doi al PCR și Securității și-a validat pe deplin triumful electoral, inaugurând o nouă etapă în istoria țării. Ion Iliescu a depus jurământul ca președinte și a început astfel primul său mandat (1990-1992), marcând începutul unei lungi cariere în fruntea statului.
Realegerea lui Ion Iliescu în 1992
După primele alegeri, viața politică a României a continuat să evolueze. O nouă Constituție a fost adoptată în 1991, stabilind cadrul pentru instituțiile democratice și limitând mandatul prezidențial la 4 ani. În același timp, Frontul Salvării Naționale s-a scindat pe fondul disputelor interne privind ritmul reformelor. Aripa condusă de Petre Roman (premierul din 1990-1991) a rămas sub sigla FSN, în timp ce susținătorii lui Ion Iliescu au format un nou partid – Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), redenumit ulterior PDSR (Partidul Democrației Sociale din România). Astfel, la alegerile generale din septembrie 1992, Ion Iliescu a candidat pentru un al doilea mandat de președinte din partea FDSN, având drept principal rival pe Emil Constantinescu, candidatul Convenției Democrate Române (CDR) – o coaliție ce reunea forțele de opoziție (PNȚCD, PNL și alte grupări anticomuniste). Campania electorală din 1992 a fost mult mai competitivă, reflectând polarizarea între tabăra neocomunistă a lui Iliescu și opoziția democrat-creștină și liberală ce promitea o rupere mai clară de trecut.
Citește și: Ce avere are Ion Iliescu. Cine ar putea moșteni bunurile fostului președinte
Ion Iliescu a obținut primul loc în turul I al alegerilor din 27 septembrie 1992, cu 47,34% din voturi, urmat de Emil Constantinescu cu 31,24%. Cei doi s-au confruntat apoi în turul II, pe 11 octombrie 1992, care a confirmat victoria lui Iliescu. Președintele în exercițiu a fost reales cu 61,43% din voturi, depășindu-l pe Constantinescu, care a obținut 38,57%. Rezultatul final a fost anunțat oficial: Ion Iliescu a fost ales președinte, surclasându-l pe candidatul opoziției, Emil Constantinescu (CDR). Deși confortabil, scorul din 1992 era mult redus față de hegemonia din 1990 – semn că scena politică devenea mai pluralistă, iar o bună parte a societății dorea alternanța la putere. Totuși, Iliescu și noul său partid PDSR au reușit să rămână la conducere, câștigând și alegerile parlamentare din 1992 (cu ~28% din voturi, guvernând apoi cu sprijinul unor partide naționaliste mai mici). În al doilea mandat (1992-1996), președintele Iliescu a continuat să domine politica românească, promovând o tranziție mai lentă la economia de piață și menținând o atitudine precaută față de reformele radicale. Realegerea sa din 1992 a consfințit faptul că, la începutul anilor ’90, Ion Iliescu era încă figura politică în care mulți români își puneau încrederea pentru stabilitatea țării, în pofida contestărilor tot mai vocale din partea opoziției și a societății civile.
Revenirea lui Ion Iliescu în 2000
După încă patru ani la Cotroceni, Ion Iliescu a pierdut alegerile prezidențiale din 1996 în fața lui Emil Constantinescu, candidatul CDR. În turul II al scrutinului din noiembrie 1996, Constantinescu a obținut circa 54,4%, punând capăt celor șase ani de guvernare Iliescu și aducând pentru prima dată opoziția la putere. Învins, Iliescu a cedat mandatul și a petrecut următorii ani în afara funcției, deși a rămas influent în partidul său (PDSR). Însă această pauză de patru ani avea să fie doar temporară. Guvernarea CDR (1996-2000) s-a confruntat cu dificultăți economice majore, reforme dure și dispute interne, erodând puternic popularitatea președintelui Constantinescu și a forțelor de dreapta. Dezamăgirea electoratului față de coaliția din 1996-2000 a creat contextul pentru o spectaculoasă revenire a lui Ion Iliescu pe scena principală.
La alegerile din noiembrie 2000, Ion Iliescu a candidat din nou pentru funcția supremă în stat, ca lider al PDSR (Partidul Democrației Sociale – fostul FDSN). Spre deosebire de 1992, de data aceasta principalul contracandidat nu a mai venit din zona moderată pro-occidentală, ci de la extrema naționalistă. Corneliu Vadim Tudor, tribuninul Partidului România Mare (PRM), a capitalizat nemulțumirile populației cu un discurs populist și anti-sistem, reușind să se claseze surprinzător pe locul al doilea în primul tur. Fragmentarea dreptei democratice (candidați separați ca Theodor Stolojan din partea PNL – 11,8% și Mugur Isărescu susținut de CDR – 9,5%, între alții) a făcut ca niciun reprezentant al acesteia să nu intre în turul secund. Rezultatele turului I (26 noiembrie 2000) au fost un șoc pentru societatea românească: Ion Iliescu a ieșit pe primul loc cu 36,35% din voturi, urmat de Corneliu Vadim Tudor cu 28,34%, în timp ce candidații convenționali democrat-liberali au rămas mult în urmă. România se afla în situația de a alege în turul final între un fost comunist devenit social-democrat moderat (Iliescu) și un politician extremist, perceput ca pericol pentru democrație (Vadim Tudor).
Confruntarea decisivă a avut loc pe 10 decembrie 2000. Practic, aproape întregul spectru politic și majoritatea societății civile s-au mobilizat în spatele lui Ion Iliescu, pentru a bloca ascensiunea lui Vadim Tudor la Președinție. Până și adversari tradiționali ai lui Iliescu au îndemnat populația să îl voteze pe acesta, considerând votul un „rău mai mic” necesar. Rezultatul turului II a fost o victorie categorică a lui Ion Iliescu, care a obținut 66,83% din voturi, în timp ce Corneliu Vadim Tudor s-a oprit la 33,17%. În cifre brute, peste 6,69 milioane de români au votat pentru Iliescu în finală, dându-i astfel șansa unui al treilea mandat prezidențial. La 70 de ani, Ion Iliescu revenea la Palatul Cotroceni pentru perioada 2000-2004, devenind singurul om politic post-decembrist din România ales de trei ori ca șef al statului. (Constituția din 1991 permitea doar două mandate consecutive, însă cum Iliescu întrerupsese ciclul și primul său mandat a fost înaintea Constituției, candidatura sa din 2000 a fost posibilă legal.)
Reîntors în funcție, Iliescu a beneficiat de o conjunctură internă și externă favorabilă: economia își revenea treptat, iar România făcea pași importanți spre integrarea euro-atlantică (aderarea la NATO în 2004, finalizarea negocierilor cu UE). Deși și-a moderat discursul și imaginea față de anii ’90, Ion Iliescu a rămas o figură controversată. Susținătorii îi creditau experiența și echilibrul, în timp ce criticii îl acuzau că nu s-a desprins niciodată cu adevărat de vechile metehne comuniste și că a protejat vechea elită a sistemului. Totodată, evenimente sângeroase din timpul ascensiunii sale inițiale – precum represiunea protestelor din iunie 1990 cu ajutorul minerilor – aveau să-l ajungă din urmă: în anii 2010, Ion Iliescu a fost inculpat pentru crime împotriva umanității legate de Revoluția din 1989 și Mineriadă. Cu toate acestea, la momentul încheierii ultimului său mandat, în decembrie 2004, Iliescu se putea deja considera o personalitate definitorie a tranziției românești. De la apariția sa pe scena istoriei în vâltoarea Revoluției din 1989 și până la cei 11 ani petrecuți ca președinte ales al României, Ion Iliescu a marcat irevocabil destinul țării – un parcurs plin de speranțe și controverse, deopotrivă, al unui fost nomenclaturist devenit lider al României democratice.
