Originea vieții pe Pământ era considerată absolut evidentă. Cercetătorii care au studiat această problemă au trasat un cerc biochimic magic, în care au construit un model simplu, potrivit căruia pe Pământ, acum aproximativ patru miliarde de ani, în urma unor procese chimice naturale, din materia inertă au luat naștere primele celule vii.
Potrivit teoriilor academicianului A.I.Oparin și englezului J.B.Haldane, aceste celule s-au format în oceanul terestru primar, care reprezenta un veritabil bulion chimic. Practic, pe atunci atmosfera Pământului era lipsită de oxigen, fiind compusă din metan, amoniac, hidrogen și bioxid de carbon.
E drept că cercetările spațiului cosmic au arătat cu timpul că toate acestea erau ele însele un adevărat bulion chimic și că nu era nici o nevoie să se inventeze un ocean ipotetic: toate componentele neceare apariției vieții existau în cosmos cu mult înainte formării Pământului din norul de praf cosmic care se rotea în jurul Soarelui. Iar în 1984, un grup de savanți olandezi a obținut pe cale experimentală într-un criostat cu heliu, care asigura frigul cosmic și vid, molecule organice complexe, ceea ce înseamnă că asemenea compuși se pot forma fără nici un fel de oceane.
Citește și: Cum a reușit o legumă să-l ucidă pe cel mai mare matematician al timpurilor. O banală fasole l-a pus pe Pitagora să aleagă între viață și moarte
Dar problema nu este, la urma urmelor, unde a apărut prima celulă vie, ci de ce s-a întâmplat acest lucru. De regulă, se consideră că apariția vieții este rezultatul întâmplării oarbe, a unui anumit concurs de împrejurări absolut întâmplătoare, în virtutea cărora s-au produs anumite biochimice care au dus la formarea celulei vii din materia moartă.
Watson și Crick, laureații premiului Nobel care au descoperit existența codului genetic, au demonstrat că ceea ce conține acest cod este o notare abstractă. S-ar părea că astăzi putem spune că știm totul despre gene. Însă, deocamdată, nu avem nici o idee despre legile după care s-au format „alfabetul” și „cuvintele” codului genetic și despre felul cum s-au format tipurile chimice de proteine codificate de ele.
Mai simplu spus, în fața noastră stă următoarea problemă: avem cei mai simpli aminoacizi – adenina (A), timina (T), guanina (G) și citozina (C). Din aceste „litere” se alcătuiesc „cuvinte” din trei litere, de exemplu ATT, GGA, GAG și așa mai departe. Fiecare dintre aceste cuvinte înseamnă o moleculă a unuia dintre cei 20 de aminoacizi, care formează proteina. Un lanț de câteva sute sau câteva mii de astfel de combinații de trei litere reprezintă tocmai codificarea care dă regulile formării acestei molecule de proteină. Și întrebarea este, aceste reguli se formează întâmplător?
Citește și: Cum controlează nobilimea neagră, sau Illuminati, societatea actuală: „Cultul lor era de sorginte satanista, evidențiat prin practici avansate de magie neagra”
După mulți ani de cercetări, se pare că cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat însuși Francis Crick, primul descoperitor al codului genetic, autoritatea recunoscută în lumea biologiei: „Nu! Așa ceva este imposibil!”. După cum este imposibil să ne imaginăm că o celulă vie se poate naște în mod întâmplător, de la sine, în urma unor reacții chimice întâmplătoare. Probabilitatea matematică a unui asemenea eveniment nu este pur și simplu mică, ci este practic nulă.
Bagheta magică a naturaliștilor convinși a fost timp îndelungat teoria evoluționistă formulată în secolul al XIX-lea de Charles Darwin. Conform acestei teorii, diversitatea speciilor de plante și animale care populează Pământul este rezultatul unor mutații frecvente, absolut întâmplătoare, care, însumându-se pe parcursul a mii de ani, prin așa-numitele verigi intermediare, duc și lupta între specii, care distrug sau împing la periferie speciile neadaptate la condițiile de viață din nișa biologică respectivă în condițiile exterioare date, permițând în același timp o dezvoltare impetuoasă a speciilor care, din pură întâmplare, s-au dovedit mai bine adaptate pentru supraviețuire.
Acest model, care satisfăcea pe deplin o mare parte a lumii științifice acum o sută de ani, pârâie astăzi din toate încheieturile, nefăcând față afluxului de noi descoperiri. Astfel, paleontologia nu a descoperit, după ani buni de studiere a mii de schelete pietrificate, nici un exemplu de verigi intermediare. Știința modernă nu cunoaște nici o fosilă despre care să se poată spune că din ea s-a dezvoltat, în etapa următoare, o altă ființă.
Toate organismele cunoscute, atât cele fosilizate, cât și cele care există în zilele noastre, diferă considerabil unul de altul. Dacă evoluția ar fi mers potrivit lui Darwin – cu pașii mici ai unor modificări întâmplătoare, astăzi am fi avut ocazia să admirăm niște monștri de toată frumusețea, de pildă, un curcan cu labe palmate, ca de gâscă, întrucât a suferit o mutație întâmplătoare, adaptându-se brusc pentru un eventual potop universal.
Cercetătorilor, care îl susțineau pe Darwin, nu le-a mers la fel de ușor și în privința concurenței dintre specii. Cu puțin timp în urmă a devenit cunoscut faptul că pădurea are propria rețea de comunicații, un original Internet, prin intermediul căruia plantele fac schimb de informații, iar uneori chiar de hrană.Această descoperire schimbă definitiv imaginea pădurii ca spațiu în care se desfășoară o luptă tăcută, și care acreditează ideea că fiecare fir de iarbă își trăiește propria viață, atentând tot timpul la umezeala, lumina și aerul vecinilor. Căci, după cum afirmă cercetătorii britanici și canadieni, copacii comunică între ei printr-o rețea subterană unică, având în locul cablurilor de cupru și fibră niște ciupercuțe numite micorize, care cresc pe fibrele rădăcinilor.
