Pe 3 iulie 1969, cu doar 17 zile înainte ca Neil Armstrong și Buzz Aldrin să pășească pe suprafața lunară, URSS a făcut a doua încercare de a testa propria rachetă lunară, cunoscută sub numele de N1.
Nici un anunț oficial despre misiunea secretă nu a fost făcut vreodată, dar în trecerile ulterioare peste raza de testare sovietică din Tyuratam, Kazahstan, sateliții de spionaj ai SUA au întrezărit devastarea totală a uneia dintre cele două platforme de lansare cunoscute a găzdui racheta lunară. Uniunea Sovietică nu știa acest lucru la momentul respectiv, dar speranțele sale de a ajunge pe Lună s-au încheiat și pe acea platformă de lansare carbonizată în 1969.
N-au avut niciodată vreo șansă
Povestea rachetei sovietice N1 și a programului lunar mai larg din URSS este încă învăluită în mister, în special în comparație cu programul Apollo. Până în ziua de azi, istoricii dezbat cum și de ce programul spațial sovietic de pionierat a căzut brusc în urmă în cursa spre Lună și cât de mult în urmă a fost în momentul în care Armstrong și Aldrin au pus piciorul pe o altă lume, potrivit PopularMechanics.
Adevărul este că nici un element nu a condamnat complet programul lunar al Uniunii Sovietice. Faptul că Kremlinul s-a odihnit pe lauri după ce a câștigat cursa pe orbita Pământului cu Sputnik și Gagarin, a jucat cu siguranță un rol. Rivalitățile interne dintre liderii programului spațial sovietic, Serghei Korolev, Valentin Glușko și Vladimir Chelomei, nu au ajutat nici lucrurile.
Citește și: Orașul din America în care trăiește o singură persoană: „Atâta timp cât sunt în stare să fiu aici, aici îmi doresc cu adevărat să fiu”
Dar încă din aprilie 1961, factorii de decizie ai SUA au identificat deja expediția lunară ca fiind ceva ce SUA era probabil să realizeze înaintea URSS, pur și simplu din cauza superiorității economice și tehnologice americane. Adăugați la aceasta sprijinul călduț al programului spațial civil de către armata sovietică, care în mare parte deținea sfori ale industriei rachetelor, și devine clar că, inginerii sovietici nu au avut niciodată o șansă de a bate NASA pe Lună.
O poveste continuă
Chiar și la o jumătate de secol după evenimente, încă învățăm bucăți din efortul extins și multi-fațetat sovietic de a pune oamenii pe Lună.
Abia în 2015, succesorul biroului de proiectare OKB-1, care a dezvoltat racheta gigant N1, a lansat detalii care ilustrează durerile crescânde ale programului sovietic de explorare lunară, care amintesc de drumul torent spre proiectarea misiunii finale în proiectul Apollo.
Timpul pentru a construi
Când a venit timpul pentru producție, URSS s-a confruntat, de asemenea, cu dezavantaje geografice. De exemplu, locul de lansare din Tyuratam a fost situat departe de porturile maritime, ceea ce înseamnă că asamblarea stadiilor de rapel pentru racheta lunară ar trebui să fie mutată în stepele aride din Kazahstan, împreună cu o armată de muncitori.
În cele din urmă, lovitura ucigașă a eforturilor lunare ale Kremlinului a venit de la sistemul principal de propulsie al rachetei N1. Inițial, au existat diverse planuri de a dota N1 cu motoare de până la 600 tone de tracțiune, dar lipsa mașinilor necesare și timpul a forțat designerii să se mulțumească cu un motor mult mai mic de 150 tone. Aceasta însemna că un total de 24, și când acest lucru s-a dovedit a nu fi suficient, 30 de motoare ar trebui să lucreze într-un mod precis coregrafiat pentru a ridica vehiculul monstruos de pe pad, potrivit Popularmechanics.
Citește și: Cum a apărut primul om de pe Pământ. Adevărul despre cea mai inteligentă rasă de pe Terra
Construirea unei mari instalații de tragere statică, care ar permite inginerilor să regleze capriciosul cluster multi-motor de pe teren, a fost, de asemenea, abandonată pentru a economisi timp și bani. Deci, atunci când noile motoare s-au întâlnit pentru prima dată, trebuiau să lucreze la racheta reală în zbor real.
