În dimineața zilei de 26 aprilie 1986, unul dintre reactoarele unei centrale nucleare din actualul nord al Ucrainei a explodat și a ars, declanșând ceea ce va deveni cel mai mortal accident nuclear din istorie. Flăcările iadului au răspândit în aer nori imenși de precipitații radioactive care au intrat în plămânii oamenilor, s-au așezat pe case, pe câmpuri și pe pășuni și s-au infiltrat în recolte. Laptele, carnea și ouăle deveniseră, după cum spunea un inginer specialist în fizica nucleară, ”un produs secundar radioactiv”.
În anii care au urmat, cercetătorii au monitorizat starea de sănătate a populației care a trăit dezastrul de la Cernobîl, de la oamenii din orașele apropiate până la ”lichidatorii” care au făcut curățenie și au construit un imens sarcofag de beton peste sit.
Aproape 35 de ani mai târziu, o echipă internațională a aruncat o privire extinsă asupra efectelor genetice ale dezastrului, iar concluziile rezultate sunt de natură să ne mai liniștească. Revista Science, citată de National Geographic a publicat cel mai mare studiu de acest gen realizat vreodată, menit să arate că temerile pe termen lung cu privire la modul în care dezastrul ar putea afecta generațiile viitoare nu sunt justificate, negăsindu-se nicio dovadă a faptului că părinții care au fost expuși la radiațiile de la Cernobîl au transmis mutații în exces copiilor concepuți după expunere.
Citește și: Povestea impresionantă a unui copil născut după accidentul de la Cernobîl. A trăit toată viața lui doar cu jumătate de corp
“Dacă există o mutație dăunătoare, aceasta este rară. Nu putem spune că nu se va întâmpla niciodată, dar nu vedem asta ca pe o criză comună de sănătate publică. Credem că rezultatele studiului ar trebui să fie liniștitoare”, spune autorul principal al studiului, Stephen Chanock, directorul Diviziei de Epidemiologie și Genetică a Cancerului a Institutului Național al Cancerului din SUA.
Un alt studiu al echipei, publicat și în Science, examinează relația dintre explozia de la Cernobîl și sutele de cazuri de cancer tiroidian în rândul persoanelor care au fost expuse. Studiul oferă noi detalii amănunțite despre modul în care au apărut aceste tipuri de cancer, dar cercetătorii au descoperit că tipurile de cancer cauzate de radiații nu au niciun ”biomarker” unic care să le deosebească.
“Deşi cercetările nu exclud în totalitate că astfel de efecte ar putea apărea, este clar din acest studiu că riscurile sunt substanțial mai mici decât se credea până în prezent”, spune şi Robert Ullrich, vicepreședintele Radiation Effects Research Foundation.
De zeci de ani, cercetătorii i-au studiat pe supraviețuitorii bombardamentelor atomice din 1945 din Hiroshima și Nagasaki pentru a determina legăturile dintre radiații și riscurile pe termen lung pentru sănătate. Dar aceste dezastre au generat doze mari de radiații absorbite într-o perioadă foarte scurtă de timp, spre deosebire de Cernobîl, care a expus populațiile la doze mai mici de radiații, pe perioade de timp puțin mai lungi, un regim care până acum nu a fost la fel de bine studiat, şi oricum nu la scară largă și cu noile tehnici de ADN.
Din 2014 până în 2018, o echipă condusă de Meredith Yeager, cercetător la Institutul Național al Cancerului din SUA, a secvențiat genomul a 130 de copii care au fost concepuți după accident și născuți între 1987 și 2002, precum și genomii părinților copiilor. Studiul s-a concentrat asupra familiilor în care cel puțin un părinte se aflase la mai puțin de 70 km de Cernobîl sau lucraseră ca ”lichidatori” pentru curățarea amplasamentului.
Echipa lui Yeager a folosit, de asemenea, datele din trecut pentru a reconstitui meticulos doza de radiație pe care fiecare părinte a primit-o. De exemplu, glandele sexuale ale acestora absorbiseră o doză medie de radiații de 365 de miligrame, de aproximativ o sută de ori mai mare decât cea constatată în cazul unei radiografii pelviene. Pentru a testa dacă radiațiile au afectat ADN-ul copiilor, cercetătorii au urmărit mutațiile de novo sau ușoarele variații ale ADN-ului unui copil, care nu sunt prezente la niciunul dintre părinții lor biologici.
Aceste tipuri de mutații apar în mod natural, deoarece mecanismul celular care ne copiază ADN-ul pe măsură ce celulele noastre se divid – inclusiv cele care produc spermă și ovule – comite greșeli ocazionale. În medie, fiecare dintre noi transportăm între 50 și 100 dintre aceste mutații aleatorii în propriul nostru genom, care diferențiază ADN-ul nostru de cel al părinților noștri.
Citește și: Orașe abandonate pe care să nu le vizitezi niciodată. Iată care este motivul
În principiu, dacă radiațiile ar avea un efect major, cercetătorii s-ar aștepta să vadă mai multe mutații la copiii ai căror părinți au fost supuși unor doze mai mari de radiații. Dar când Yeager și colegii ei au studiat în profunzime ADN-ul familiilor, nu a constatat o astfel de relație. În schimb, cel mai mare factor care influențează numărul de mutații de novo a fost legat de vârsta tatălui, nicidecum de o expunere toxică.
Portretul detaliat al cancerului tiroidian
Studiile oferă, de asemenea, o privire în profunzime asupra modului în care radiațiile cauzate de explozia de la Cernobîl au cauzat cancer la tiroidă, o glandă care joacă un rol critic în metabolismul uman. Cancerul tiroidian este în general tratabil, cu o rată de supraviețuire mai mare de 90%. Concluzia este că în primii 20 de ani post-Cernobîl, foarte puțini oameni au murit din cauza cancerelor tiroidiene asociate cu dezastrul din Ucraina.
Cercetările anterioare au constatat că persoanele expuse la precipitațiile radioactive de la Cernobîl au prezentat un risc mai mare de cancer tiroidian papilar, în special în rândul celor care erau copii mici la acea vreme. Acest lucru se datorează faptului că reziduurile includ iod-131, un tip radioactiv de iod, care a intrat în lanțul alimentar, după ce s-a împrăștiat pe câmpuri și pășuni. Când oamenii au ingerat lapte și verdeață contaminate, corpurile lor au absorbit iod-131 și l-au acumulat în tiroidele lor. Radiațiile emise de acest iod-131 au afectat apoi ADN-ul celulelor tiroidiene.
Acum, datorită progreselor în tehnicile genetice, cercetătorii ar putea folosi setul de date de la Cernobîl pentru a începe ”să afle cum un carcinogen cauzează de fapt cancerul”, spune epidemiologul Lindsay Morton, de Institutului Național al Cancerului din SUA, autorul principal al studiului. Morton și colegii ei au studiat probe de țesut de la 440 de ucraineni diagnosticați cu cancer tiroidian, dintre care 359 fuseseră expuși la radiațiile de la Cernobîl. Majoritatea erau femei și locuiseră la Kiev, capitala Ucrainei, în timpul incidentului de la Cernobîl.
De asemenea, erau tineri: în medie, aveau aproximativ șapte ani în momentul expunerii și aveau 28 de ani când au fost diagnosticați cu cancer. Echipa lui Morton știa, de asemenea, multe despre cantitatea de radiații absorbite de tiroidele acestor indivizi. Pentru 53 de persoane din studiu, cercetătorii din 1986 măsuraseră direct nivelurile de radioactivitate ale tiroidelor. Alții au fost intervievați unde locuiau și ce au mâncat în momentul accidentului de la Cernobîl, ceea ce le-a permis cercetătorilor să estimeze cât de mult din doza de radiații au absorbit-o.
“Este pentru prima dată când am legat astfel de imagini moleculare la scară largă cu date de expunere foarte detaliate”, spune Morton. În timp ce ea și colegii săi s-au adâncesc în date, au văzut semne clare ale efectelor radiațiilor asupra ADN-ului. Cu cât doza de radiații a cuiva este mai mare, cu atât celulele tiroidiene au mai multe probabilități de a suferi un tip de mutație numit ruptură de ADN dublu catenar. Cercetătorii au mai descoperit, că, cu cât cineva era mai tânăr atunci când era expus la radiații, cu atât modificările au devenit mai pronunțate. De exemplu, cu cât doza de radiație a cuiva este mai mare, cu atât este mai probabil ca din ADN-ului tumorilor lor să lipsească secțiuni mici.
Echipa lui Morton a văzut, de asemenea, un exces de evenimente de ”fuziune genică”: mutații în care firele de ADN au suferit întreruperi mari și, în timp ce celula a încercat să remedieze daunele, au fost reunite piese greșite. Aceste tipuri de mutații se pot întâmpla și în cazurile „spontane” de cancer tiroidian, dar sunt de obicei mai rare. Cu toate acestea, consecințele nu radiațiilor nu au semnalat niciun tipar propriu. Deși Morton și colegii ei au căutat febril, nu au găsit nicio „semnătură” unică pentru radiații în modul în care celulele canceroase și-au exprimat genele sau le-au etichetat chimic.
În cazul în care cancerele poartă o astfel de semnătură, aceasta este prezentă doar în primele etape ale bolii, potrivit lui Morton. Odată ce apar mutațiile cheie care provoacă cancerul, acele gene acționează biochimic – spălând orice carduri de radiații ca un val care distruge un mic castel de nisip. “Este o tumoare, iar tumorii nu-i pasă că a avut radiații înainte. Are, ca să spunem așa, o minte evolutivă proprie”, spun cercetătorii.
Acesta este cu adevărat primul studiu care a fost capabil să caracterizeze în mod cuprinzător cancerele legate de radiații în orice detaliu, spune Robert Ullrich. Însă autorii studiului și experții externi sunt de acord că există mai multe lucrări de făcut, în special pentru a urmări efectele radiațiilor de la Cernobîl asupra sănătății în anii care vin.
Cernobîl, cronologia unui dezastru
La 26 aprilie 1986, două explozii au zguduit reactorul cu numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl. În timpul incendiului, care a mistuit reactorul timp de zece zile, au fost răspândite în atmosferă cantități uriaşe de substanțe radioactive.
Belarus a fost țara cel mai grav afectată de dezastrul de la Cernobîl, deoarece până la 70 la sută din precipitațiile radioactive au căzut pe teritoriul acestei țări. Nici România nu a scăpat de efectele catastrofei, măsurătorile efectuate la vremea respectivă înregistrând o creştere foarte mare a radiațiilor, chiar de 10.000 de ori mai mari decât valorile normale înregistrate.
Centrala nucleară Cernobîl este situată la 18 km nord-est de oraşul Prîpeat şi la 16 km de frontiera Ucrainei cu Belarus, respectiv la 110 km nord de capitala Kiev. În urmă cu 30 de ani, centrala lucra la capacitate maximă, adică cu toate cele patru reactoare, fiecare cu o capacitate de producție de 1GW pe zi. Centrala acoperea la vremea respectivă 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice. Construcția centralei a început în 1970, primul reactor fiind terminat în 1977. În 1986, alte două reactoare se aflau în faza de construcție.
Potrivit unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părți ale globului au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986.