Caută
Close this search box.
ADVERTISEMENT

1 DECEMBRIE 1918. Totul despre Marea Unire și visul românesc care a devenit realitate

Marea Unire de la 1 decembrie 1918
Marea Unire de la 1 decembrie 1918

Marea Unire din 1 decembrie 1918 reprezintă un moment de o importanță istorică excepțională, transformând idealul românesc al poporului, nutrit de-a lungul veacurilor, într-o realitate palpabilă. După secole de separare de frații lor, românii au recăpătat unitatea, devenind din nou un singur popor și o singură țară, România.

Acest episod reprezintă punctul culminant în istoria modernă a României și a românilor, care au așteptat sute de ani reunirea cu patria-mamă. Desfășurat într-un context geopolitic extrem de complex, evenimentul s-a produs în timpul dezintegrării imperiilor multinaționale. Oamenii politici din provinciile în care românii constituiau majoritatea au acționat în concordanță cu voința poporului pentru a realiza unirea cu Regatul României.

Odată cu prăbușirea Puterilor Centrale din perspectivă economică și militară, precum și ca urmare a epuizării provocate de Primul Război Mondial, popoarele subjugate în cadrul Imperiului Austro-Ungar au declanșat o serie de mișcări pentru eliberare și constituirea unor noi entități naționale.

Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, a avut loc cu aproape 60 de ani în urmă, în timpul dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În paralel, în Transilvania, în inimile și sufletele românilor răsuna ecoul strigătului zecilor de mii de oameni adunați în anul 1848 pe Câmpia Libertății de la Blaj: „Noi vrem să ne unim cu țara!”

Primul Război Mondial a reprezentat doar contextul în care România și-a alipit provinciile istorice. Ținta fusese stabilită cu mult timp înainte. Unirea a luat naştere mai întâi în mintea învățaților, apoi în cea a conducătorilor și, în cele din urmă, în cea a soldaților care au traversat Carpații.

Cât de bine a fost pregătită armata? Răspunsul s-a văzut în înfrângerea catastrofală de la Turtucaia și în evenimentele care au urmat, precum cele de pe Argeș, de pe Jiu și pierderea trecătorilor. Diplomația, în schimb, era excepțional de pregătită. Care a fost ingredientul cheie al victoriei din 1918? Încrederea.

Unirea Bucovinei cu România

În contextul european al Primului Război Mondial, transformările majore au marcat uniunea Bucovinei cu România. Puterile Centrale au suferit înfrângeri succesive și au capitulat în ultima parte a anului 1918: Bulgaria la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie.

Imperiul Austro-Ungar a început să se dezintegreze, iar mai multe state componente și-au proclamat independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia la 28 octombrie, Ungaria la 2 noiembrie, Austria la 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor la 24 noiembrie. La 3 octombrie/16 octombrie, Împăratul Carol I a emis un manifest, intitulat „Către popoarele mele credincioase”, anunțând federalizarea Imperiului Austro-Ungar. Această decizie a reprezentat ultima încercare de a salva un imperiu aflat în agonie.

Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan. (Motiunea unirii, 1918)

Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina a fost promptă. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți, la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foști deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care se proclama unirea integrală a Bucovinei cu celelalte provincii românești într-un stat național independent.

A fost înființat un Consiliu Național format din 50 de persoane, avându-l pe Iancu Flondor ca președinte, responsabil cu realizarea unirii. Câteva zile mai târziu, la 3 noiembrie, ucrainenii bucovineni au organizat o adunare ca răspuns la cea românească, proclamând alipirea unei mari părți din Bucovina la noul stat ucrainean. În sprijinul acestora, Rada de la Liov a mobilizat forțe militare, care au ocupat poziții cheie în Bucovina.

Conștienți de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a solicitat sprijin militar din partea Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ucrainieni, 7 germani și 6 polonezi. Dionisie Bejan a prezentat o Moțiune în plen, evidențiind caracterul românesc al Bucovinei și solicitând „unirea necondiționată și pentru totdeauna a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Moțiunea a fost adoptată cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentanții ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.

Unirea Basarabiei cu România

Unirea Basarabiei cu România a fost actul politic exprimat de majoritatea locuitorilor Basarabiei de a reveni la patria mamă, după un veac de ocupație rusească. Prin aprovecherea Revoluției Ruse și a instabilității interne generate de căderea regimului țarist, românii din Basarabia, sub conducerea membrilor Partidului Național Moldovenesc, au decis să acționeze pentru obținerea autonomiei.

Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan unde au fiert și s-au topit toate acele elemente, din cari s-a născut poporul român. Noi nu avem unde ne duce și pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră. (Constantin Stere, 1918)

Inițial, 800 de soldați basarabeni, reprezentând peste 200.000 de militari, s-au adunat în cadrul congresului din 20 octombrie/2 noiembrie 1917, decizând autonomia teritorială și politică a Basarabiei în cadrul Rusiei – la acea vreme, o federație democratică. S-a stabilit constituirea unui organ reprezentativ, Sfatul Țării, care să conducă până la alegerea Constituantei prin vot universal, direct și secret. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și era compus din 105 români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, un polonez, armean și grec. La 2 decembrie/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a adoptat o Declarație prin care proclama Republica Democratică Moldovenească, ca parte a Republicii Federative Rusești. În această perioadă, Basarabia era marcată de anarhie, rezultată din acțiunile soldaților ruși și bolșevici de pe teritoriul provinciei, care interacționau violent cu populația autohtonă și noii lideri politici.

Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noștri într-o singură țară. Noi de la străini nu mai așteptăm nimic; toată nădejdea în ne-o punem în viața la un loc cu toți frații noștri români. (Studenții români din Basarabia, 1918)

În contextul acestei instabilități, la cererea Sfatului Țării, la 10 ianuarie/23 ianuarie 1918, armata română a intervenit în Basarabia pentru a restabili ordinea. Intervenția a fost salutată cu entuziasm de majoritatea populației civile. În paralel, Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat, rupând relațiile diplomatice cu România și hotărând să confiște Tezaurul României aflat la Moscova. Într-un context pro-unionist, la 27 martie/9 aprilie 1918, sub conducerea lui Ion Inculeț, Sfatul Țării a votat unirea cu România, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, potrivit centenarulromaniei.ro.

Condițiile impuse pentru realizarea unirii includ efectuarea unei reforme agrare și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești. La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după ce și Bucovina și Transilvania au decis unirea cu România, Sfatul Țării a declarat unirea necondiționată a Basarabiei cu România și s-a dizolvat, reprezentarea cetățenilor asigurându-se în parlamentul României.

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România

Unificarea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România reprezintă momentul cheie care a condus la realizarea Marelui Act Unirii din 1918. În septembrie-octombrie 1918, Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat au început să colaboreze, stabilind inițierea formării unui Consiliu Național Român.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, PNR, prin Comitetul Executiv, a emis o Declarație în care recunoștea dreptul națiunii române la autodeterminare. Această declarație a fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta la 5 octombrie/18 octombrie 1918.

În acea perioadă, Imperiul Austro-Ungar se afla în ultimele zile ale existenței sale. Statele componente ale imperiului își proclamau independența succesiv: Cehoslovacia la 28 octombrie, Ungaria la 2 noiembrie, Austria la 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor la 24 noiembrie. Românii din Transilvania au reacționat la aceste declarații de independență din jur și au început procesul de unificare. În primul rând, la 18 octombrie/31 octombrie, s-a înființat Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, ca organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Consiliul arădean era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD, printre aceștia numărându-se Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi. (Iuliu Maniu, 1918)

Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a pus la dispoziție Consiliului 50.000 de militari mobilizați la Viena.

Prăbușirea autorității Imperiului Austro-Ungar a fost simțită și în Transilvania. Peste noapte, Consiliul Național Român Central a fost pus în situația de a prelua treburile funcționărești, administrația maghiară fiind alungată, având responsabilitatea de a menține ordinea și de a prelua conducerea militarilor români dislocați în întreg imperiul. Consiliul Național a înființat un Consiliu Militar format din consilii și gărzi militare, alcătuite la rândul lor din militari și voluntari români, care aveau misiunea de a păzi principalele obiective de interes public. Practic, guvernarea teritoriilor românești a fost preluată de către Consiliul Național Român și sfaturile naționale românești din localitățile românești.

Observând evoluțiile din teritoriile românești, Consiliul Național Maghiar a încercat să negocieze cu partea română, propunând ca Transilvania să rămână în cadrul Ungariei, cu condiția unei autonomii sub un guvernator român și cu reprezentare în guvernul central de la Budapesta.

Consiliul Național Român a luat act de propunerea maghiară și a decis convocarea unei adunări naționale la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a decide asupra autodeterminării românilor. La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanți aleși ai tuturor categoriilor sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de drept, în total 1.228 de delegați/deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români.

Și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii aceluiași neam… (Ștefan Cicio-Pop, 1932)

După participarea la slujbele desfășurate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații au inițiat și dezbătut Rezoluția de unire, care a fost ulterior adoptată în unanimitate de toți cei prezenți. Prin votul favorabil asupra acestei rezoluții, s-a exprimat consimțământul pentru unirea întregii populații românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Țara Ungurească) cu România.

Această unire a introdus câteva principii fundamentale, inclusiv libertatea deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională, adoptarea unui regim democratic, implementarea unei reforme agrare și instituirea unei legislații moderne pentru muncitori.

Adunarea a avizat și înființarea unui organism legislativ, Sfatul Național, și a unui guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să administreze Transilvania până la realizarea unirii cu România. De asemenea, a fost numită o delegație care, în data de 14 decembrie 1918, la București, a prezentat actul unirii regelui Ferdinand I. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, momentul în care unirea a fost completă și din punct de vedere tehnic.

Te-ar putea interesa și