Lobotomia a fost o procedură barbară, care distrug lobul frontal al creierului. De obicei acestea erau efectuate prin glisarea unui instrument asemănător unui spărgător de gheață, înainte și înapoi, până când țesutul este distrus.
Controversa stârnită încă de la începutul apariției acestui tip de operație este legată de natura etică a actului medical. Lobul frontal îi face pe oameni să gândească, iar fără el, suntem mult mai mult ca niște legume, rămânând să ne petrecem vegetând restul vieții.
Distrugerea lobului frontal face ca bolnavii psihici grav să devină mai docili și mai ușor de controlat de către personalul spitalelor unde se află internați. Mulți dintre cei care sunt supuși acestei proceduri stau toată ziua cu un zâmbet tâmp zugrăvit pe față. Imagini pe care cu siguranță că fiecare dintre noi le-a văzut, dacă nu în realitate, cel puțin transpuse în filme sau piese de teatru. De altfel, controlul bolnavilor psihici a fost motivul pentru care a fost aprobată efectuarea de lobotomii.
Citește și: Ce s-ar întâmpla dacă te-ai trezi în timpul unei operații pe creier. Motivele pentru care anestezia nu este eficientă de fiecare dată
Ai putea aşeza un lobotomizat într-un scaun toată ziua și ar sta doar acolo, uitându-se. Gata cu agitația medicilor sau asistenților cu privire la nevoile, dorințele sau suferințele sale. Dar în acest fel bolnavilor le este distrusă umanitatea, lobotomia transformând oamenii în zombi pasivi. Este și motivul pentru care lobotomia nu mai este considerată astăzi o bună practică în medicina modernă și a fost interzisă în multe țări.
Totuși, pentru descoperirea acestei proceduri, savantul portughez Antonio Egaz Moniz a primit Premiul Nobel pentru Medicină, în anul 1949. Neurologul efectuase prima astfel de intervenție, de întrerupere a conexiunii între lobul frontal și restul creierului, cu 14 ani mai devreme, în 1935, la pacienți care sufereau de tulburare obsesiv-compulsivă. Întrucât lui Moniz îi lipsea pregătirea în chirurgie și mâinile îi erau paralizate de gută, procedura a fost efectuată sub anestezie generală de Pedro Almeida Lima.
Intenția era de a îndepărta unele dintre fibrele lungi care leagă lobii frontali de alte centre majore ale creierului. În acest scop, s-a decis că Lima va “fora” în partea frontală a craniului și apoi va injecta etanol în „substanța albă subcorticală a zonei prefrontale”. Astfel încât să distrugă fibrele de legătură sau tractele de asociere și să creeze ceea ce Moniz a numit „barieră frontală”. După ce prima operație a fost finalizată, Moniz a considerat-o un succes. După ce a observat că depresia pacientului a fost ușurată, l-a declarat „vindecat”, deși acesta nu a fost, de fapt, niciodată externat din spitalul de boli mintale.
Citește și: Boala misterioasă căruia niciun medic nu i-a găsit leacul. „Sindromul mâinii străine”, sau ce se întâmplă când nu știe stânga ce face dreapta
Ulterior el și-a extins aria pentru a trata și alte boli mintale, precum schizofrenia și depresia. Această operație părea să aibă mare succes la început, deoarece comportamentul unor pacienți s-a transformat din agresiv și violent în calm. Dar pe termen lung au început să apară unele probleme, pe care doctorul Antonio nu le-a studiat. Cum ar fi modificări severe și tulburări de personalitate și comportament și pierderea ambiției și motivației în viață.
Valul de entuziasm cu privire la succesul medical al lobotomiei a început să scadă treptat de la mijlocul anilor 1950. Parțial din cauza rezultatelor slabe și parțial din cauza introducerii primului val de medicamente anti-psihotice.
Unul dintre cele mai faimoase cazuri de lobotomizare este cel al lui Rosemary Kennedy, sora președintelui SUA, John F. Kennedy, care a suportat o lobotomie în 1941, la vârsta de 23 de ani, rămânând invalidă pe viață. Lui JFK nu i s-a spus despre lobotomie timp de douăzeci de ani. Odată ce a aflat despre asta, fostul președinte nu a recunoscut niciodată că Rosemary a fost instituționalizată din cauza lobotomiei. El susținând doar că aceasta suferea de retard mental. De altfel, abia în 1987 a fost făcut public faptul că, într-adevăr Rosemary Kennedy fusese lobotomizată.
De asemenea, sora mai mare a scenaristului american Tennessee Williams, Rose, a suportat o lobotomie care a lăsat-o invalidă pe viață. Episodul, spunea scriitorul, i-a dat inspirație pentru anumite personaje și motive de opere. Între cazurile dramatice îl remarcăm pe cel al violonistului și compozitorului polonez Josef Hassid, care a fost diagnosticat cu schizofrenie și a murit la vârsta de 26 de ani în urma unei lobotomii. Dar și pe cel al pictorului modernist suedez Sigrid Hjertén, care a murit tot în urma unei lobotomii, în 1948.
Citește și: Adevăratele cauze ale depresiei au fost complet ignorate. De ce nu poate fi păcălit creierul şi cât de înşelătoare sunt medicamentele recomandate de doctori
Pe baza studiilor proprii, Uniunea Sovietică a interzis oficial procedura în 1950, medicii din această țară ajungând la concluzia că procedura era „contrară principiilor umanității” și „prin lobotomizare, o persoană nebună este transformată în idiot”. Până în anii 1970, numeroase țări au interzis procedura, la fel ca și mai multe state americane.
